Moftul român

(Ora României nr. 13/ 10 februarie 2011)

Curios şi hilar cum, după aproape o sută de ani, un fragment al societăţii româneşti – şi mă refer aici la diaspora – se regăseşte atât de bine zugrăvit în scrierile lui Caragiale. Un adevărat Jules Verne din acest punct de vedere, maestrul a reuşit să surprindă cu extremă claritate mofturi şi năravuri destinate a fi întâlnite mult mai târziu, în epoca Facebookului şi a I Phoneului, printre personagiile comunităţilor româneşti răspândite în lumea largă.
Într-adevăr, cum ar fi putut fi caracterizat mai bine electorul pe care se dă luptă aprigă între variile partide ale românilor din Italia, decât prin Cetăţeanul Turmentat, fiinţă nevinovată şi rătăcitoare, manevrată din toate părţile, ameţită de băutură şi promisiuni şi, în esenţă, lipsită de apărare în faţa mojiciei politicianului?! Şi cine ar fi putut surprinde mai amănunţit aspectul de afacere de chiverniseală al politicii, sau luptele şi polemicile sterile, duse până la limitele abjectului, încheiate – nu rareori! – cu acorduri meschine, poze de grup şi Pupat toţi piaţa independenţi?!

I-am întâlnit nu mai departe de acum câteva zile, în mediul virtual, pe Leanca, hangiţa de la Hanu’ Dracului, pornită a intenta proces penal – nu pentru un clondir cu mastică prima, ci pentru imaginare daune de imagine şi ofense ce ar fi lăsat-o cu …onoarea mea, sărmana, nereperată… – şi pe preşedintele partidului X, îndemnând cu patimă să-i votăm pe ai noştri, nu pe ceilalţi, el însuşi fiind garant şi reper al prinţipului: Din clasele primare până la bacalaureat – anarhist. De la bacalaureat până la primul examen de universitate – socialist. De la primul examen până la licenţă – progresist. De la licenţă până la slujbă – liberal. De la slujbă până la pensie – conservator.
Aflată într-o importantă fază de dezvoltare, de căutări, de încercări mai mult sau mai puţin reuşite de integrare şi armonizare, comunitatea românească nu scapă – iată! – la un secol distanţă, de “blestemul” marelui scriitor: Lumea trece, năravurile rămân.

Pomul de Crăciun

Lui Adi Ciorcăşel

M-am dus la IKEA să-mi iau un “brad”. Pun ghilimele pentru că, mai apoi, am aflat că de fapt tocmai intrasem în posesia celui mai comun dintre molizi, ignorantul din mine – fiind născut “la şosea cu asfalt” – nepricepându-se a face diferenţele de rigoare.

Suedezii au avut o idee drăguţă: să-ţi ofere coniferu’ de viu, cu tot cu rădăcină, plus posibilitatea de a avea şi un vas corespunzător (pe care-l cumperi separat, tot de la ei!), cu promisiunea ca, odată terminate sărbătorile, să-l poţi restitui – mai puţin vasul – contra unui cupon de cumpărături (făcute TOT LA EI!). Totul ambalat frumos sub un slogan de genul “Sarbatoreşte respectând ambientul” sau cam aşa ceva, că n-am fost prea atent.
Prea puţin interesat de obţinerea contravalorii în bonuri de cumpărături, oferta m-a tentat în ideea că bietul pomişor va fi replantat imediat ce vom trece pragul dintre ani…
NIMIC MAI FALS!!!
Pe fluturaşul frumos colorat, în partea de jos şi cu litere abia lizibile, onor IKEA te anunţă că soarta pomului tău de Crăciun este să devină “compost organic” sau rumeguş din care să-ţi facă ei mobila aia de rahat şi să-ţi mai ia banii o dată.
Drept care i-am amenajat deja lui “MOLI” un locuşor pe balcon, i-am făcut un duş în cadă (sărăcuţul, era plin de noroi când l-am luat) şi l-am declarat membru cu drepturi depline al familiei. Plus că nu voi mai cumpăra în viaţa mea nimic de la nemernicii ăia îmbârligători!!!

Crâmpeie de Românie

( ORA ROMÂNIEI nr.8/ 20 noiembrie 2010)

Am intrat în ţară pe la Porţile de Fier. Vama românească era în renovare, aşa că a trebuit să aştept câteva minute… Într-un final, un funcţionar mi-a făcut semn să mă apropii. Ne-au verificat actele şi am trecut la controlul vamal. Nici slovenii, nici croaţii şi nici sârbii nu controlaseră însă, cum România era destinaţia finală, mi s-a părut normal să fie controlată maşina. Vameşul m-a întrebat dacă transport arme sau droguri. „Nu”. „Da’ ce aveţi?”. „Păi… cadouri, dulciuri, hainele noastre (că mergeam la nuntă!)…”. „Altceva?”. „ Cafea”. „Cafea aveţi multă?”. „Cred că vreo zece sau doi’şpe pachete”. „V-am fi recunoscători dacă ne-aţi lăsa şi nouă unul”. Le-am lăsat, că eram destul de obosit după paisprezece ore de condus ca să mai fiu ţinut câteva ceasuri în vamă.

Benzinăria era jegoasă. Asta în ciuda faptului că fusese modernizată de curând. În timp ce vânzătoarea introducea în casa de marcat nişte complicaţi algoritmi, numai de ea ştiuţi, spre a-mi calcula costul celor 15 litri de motorină şi a rovignetei pe o săptămână, o voce a întrebat dacă a trecut moţiunea de cenzură. „Ăştia nu mai pleacă!” a venit, sec, răspunsul. Cu un zâmbet blazat şi un pic tâmp, lumea l-a privit o clipă pe cel ce răspunsese. Apoi fiecare şi-a văzut de treabă.

De la Şimian spre Hinova şoseaua a fost renovată. Semnalizarea rutieră este foarte bine pusă la punct şi asfaltul atât de neted încât „Floricica” mea aproape uitase de chinurile gropilor din centrul Severinului. În dreapta, albastră şi liniştită, vălurea Dunărea dantelată de câteva cupluri de lebede şi eu, nătâng ca-n tinereţe, m-am îndrăgostit a nu-ştiu-câta oară de ea.

Vânzătoarea de pe marginea şoselei a desfăcut capacul borcanului îmbiindu-mă să gust: nu prea mă omor eu după mierea de albine însă am cumpărat-o fiindcă aroma mi-a amintit de un tei al copilăriei mele.

„Mă duc să-mi iau ţigări de la magazinul din sat” îi spun socrului meu. „Nu au”. „Atunci, zic eu, de la bar”. „Nici ăia nu mai au, că nu le rentează”. „Bine, insist, şi cei care fumează de unde iau?”. „Mă duc eu să-ţi iau de la un om din sat, netimbrate. De altele nu găseşti”

Câinii ăştia-s fenomenali: au fost neliniştiţi toată dimineaţa înainte de a sosi noi, parcă ar fi ştiut.

Schimbând canalele mi-am dat seama că cea mai bună televiziune din România este „Discovery”. Toate celelalte înjură sau laudă guvernul.

Mirii sunt tinerei, frumoşi şi nerăbdători iar soarele de toamnă generos. Dat fiind că tocmai se va trece la ora de iarnă, vor avea cea mai lungă noapte a nunţii. Restaurantul micuţ şi cochet, bucatele gustoase şi frumos aranjate şi vinul excelent desăvârşesc unirea lor. „Casă de piatră!”

Şoseaua nouă te îmbie să accelerezi. Cu toate acestea, prin micuţele sate toate maşinile se încăpăţânează să nu depăşească viteza legală. Explicaţia, dată de un şofer vechi, este că stau „rutieriştii” la pândă. „Păi, dacă le-a tăiat salariile… să mai rotunjească şi ei!”

Vremea se-ncăpăţânează să fie frumoasă parcă spre a-mi aminti că m-am întors după prea mult timp şi m-am oprit prea puţin pentru a putea gusta, dulce-amărui, din ţara mea…

România în sens giratoriu

Publicat în ORA ROMÂNIEI nr 4/25.09.2010

„Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne…”

De vreo douăj’ de ani ne tot învârtim în jurul cozii. Practic, România pare a fi nimerit în miezul unei discontinuităţi spaţio-temporale ce face ca totul să rămână aşa cum a fost, un fel de Australie încăpăţânându-se să-şi păstreze peste vremuri dinozaurii, în ciuda pretenţiei de schimbări democratice, a apartenenţei la o Europă unită şi a ciotului de autostradă neterminată. Singurele a se fi schimbat cu adevărat sunt cifrele, însă într-o mică măsură, această “anomalie în anomalie” afectând doar numărul şi mărimea conturilor, a proprietăţilor şi a afacerilor celor câteva sute de politicieni ce joacă pe rând, la fiecare patru ani de două decenii încoace, rolul “răului cel mic”. Şi care se transformă, pe măsură ce timpul trece, într-o nouă specie, intangibilă, într-o castă având unic scop îmbogăţirea personală pe orice cale şi perpetuarea propriei hegemonii.

Puţine s-au schimbat în România însă noi, mulţimea, prostimea ce face ca acel petec de pământ să fie numit aşa, nu ne numărăm printre ele. Evident, cursul vremii ne-a determinat să dăm salamul de soia pe Coca Cola şi termopane, însă mie aceasta îmi pare a fi mai mult un accident evolutiv care confirmă regula: continuăm impasibili, într-un fel de acces de masochism colectiv, să alegem între un rău şi altul, să dăm girul nostru unuia sau altuia care a mai fost şi a mai promis… Este, dacă vreţi, un perpetuu show live, un “Ciao Darwin” în care eternul câştigător va fi echipa restrânsă de şmecheri, noi restul având rolul de recuzită, de umplutură destinată a se face de râs şi a-şi aplauda propriul eşec…
Nu, să nu mă înţelegeţi greşit, eu nu vreau să vă propun un nou partid al cărui lider să fiu împreună cu amicii mei, nu vă cer să-mi acordaţi mie încrederea în numele unei soluţii miraculoase pe care nu o deţin, departe de mine gândul de a mă substitui celor ce ne joacă destinele la ruletă! Singurul lucru pe care-l doresc este starea de normalitate, aşa cum se vede ea privită de pe alte meleaguri: cu politicieni a căror unică preocupare să fie bunăstarea ţării şi a alegătorilor lor, cu judecători fără balanţă contrafăcută, cu poliţişti necorupţi şi doctori fără buzunar pentru plic. Vreau un preşedinte pentru care să nu fiu un “găozar” şi un premier ce nu mă va trimite să-i număr ouăle, vreau să scăpăm odată de tumoarea aceasta de interese, conturi,televiziuni şi averi care ne sufocă ţara!
Iar primul pas este să ne trezim din letargie şi să le arătăm că, deşi “proşti”, suntem mulţi, mult mai mulţi decât şi-ar fi închipuit ei!

Manele

Publicat în ORA ROMÂNIEI nr.3/02 septembrie 2010 sub titlul DACĂ IMPOZITARE NU E, NIMIC NU E!

Ajunsă la a douăsprezecea ediţie, întâlnirea anuală a autorităţilor guvernamentale române cu reprezentanţii asociaţiilor din diaspora l-a avut printre protagonişti pe deputatul Wiliam Brânză, acestuia fiindu-i conferit titlul de „politician al anului”, dânsul fiind, de fapt, şi singurul ales în colegiile din străinătate prezent la lucrări.
Nu voi comenta faptul că – spun gurile rele! – toată afacerea ar fi fost aranjată spre a-i satisface vanitatea domnului deputat şi, eventual, pentru a-i spori „creditele” în cazul în care PDL ar da semne că se duce la fund iar domnia sa ar decide să sară în altă barcă… Şi nici faptul că recent primitul titlu i-a adus, printre conaţionalii ce trăiesc peste hotarele ţării, porecla de „Willi Mondialul”…
Ceea ce mă preocupă pe mine este seninătatea cu care parlamentarul diasporean insistă în a da la gioale propriului electorat: undeva pe la începutul lunii iunie, deputatul Brânză a iniţiat un proiect de lege care viza taxarea cu 1% a banilor trimişi în ţară de către românii care lucrează peste hotare. Izbindu-se de puternicele critici venite de la asociaţiile şi partidele românilor din Spania şi Italia, proaspătul preşedinte reconfirmat al PDL Diaspora a dat-o cotită spunând că, de fapt, legea ar fi vizat doar profiturile realizate de către firmele de transfer de bani şi nu sumele expediate, toată treaba fiind până la urmă dată uitării…Sau, cel puţin, asta a fost senzaţia mea până mai acum două săptămâni când, la întâlnirea de la Mangalia, Brânză a revenit confirmând că are în program acest proiect de lege, ignorând voit o matematică simplă: impozitarea suplimentară a serviciilor de transfer de bani va duce implicit la creşterea tarifelor practicate, sumele pe care alesul nostru visează să le gestioneze alături de colegul Eugen Tomac fiind, până la urmă, jupuite tot de pe spinarea muratorului şi a căpşunarului. Singurul lucru care s-a schimbat – că s-au prins fraierii!!! – este că dom’ deputat a mai lăsat de la el, în loc de 50 de milioane de euroi (1% din 5 miliarde pe care românii îi trimit anual în ţară) s-ar mulţumi doar cu vreo două…
În rest, de la Willi Mondialu’ pentru Diaspora: fără număr…!!!

Doar nouă ni se poate întâmpla…

Mă întrebam, acum câteva zile, ce s-ar fi întâmplat dacă, la momentul declanşării incendiului de la maternitatea spitalului Giuleşti, în salonul respectiv s-ar fi aflat nou născutul unui politician. Câtă zarvă şi balamuc ar fi stârnit incidentul, câte capete ar fi căzut, cum ar fi devenit – peste noapte – sistemul sanitar românesc o prioritate absolută?!

Din fericire pentru odraslele politicienilor noştri şi din păcate pentru noi, beneficiarii de zi cu zi ai serviciilor spitaliceşti, acest lucru ar fi fost imposibil dintr-un motiv foarte simplu: pentru problemele de acest gen ei nu apelează la spitalele din ţară. Mai toţi, fie de la Putere, fie din Opoziţie, când este să fie vorba despre sănătatea proprie sau a odorului preferă să se trateze în afară, care la Viena, care în Indonezia, Elveţia, Statele Unite sau Israel, ba unii chiar în China!
Să fie oare doctorii de dincolo mai buni specialişti, sau să nu-şi permită politicianul nostru şpaga de rigoare într-un spital românesc? Ori să fie teama că, pe nepusă masă, îţi ia foc salonul din cauza unei prize montate acum patruzeci de ani sau te trezeşti că-ţi cade-n cap o bucată de tencuială din tavan?!
Nu ştiu care-i răspunsul însă un lucru e clar: românului de rând, plătitor de taxe, aceste lucruri i se întâmplă. Lor, nu!

Ţigani europeni

Mulţumită conaţionalilor noştri de etnie romă, România riscă să rateze aderarea la spaţiul Schengen în martie 2011, criticile venind chiar de la principala noastră susţinătoare, Franţa. Cu alte cuvinte, cei care până mai ieri puneau presiune pe executivul român pentru a fi adoptată o legislaţie care să prevină discriminarea acestei etnii sunt aceiaşi care azi, copleşiţi şi depăşiţi ei înşişi de complexitatea problemei, ne cer să-i luăm şi să ne spălăm cu ei pe cap.

Eu nu sunt un rasist şi am căutat întotdeauna să privesc lucrurile şi din perspectiva celuilalt, convins fiind că diferenţele dintre oameni de origini şi culturi diverse se regăsesc sub acelaşi numitor comun: fiinţa umană. Cu toate acestea, n-aş putea jura cu mâna pe inimă că nu sunt, încă, sclavul anumitor prejudecăţi… Şi cum n-aş putea fi, cum mi-aş putea autoimpune să nu mi se ridice instinctiv nivelul de vigilenţă când în spatele meu, în autobuz, aud vorbindu-se ţigăneşte dacă la Torino, oraş cu circa un milion de locuitori din care doar câteva mii de nomazi, majoritatea cerşetorilor sunt ţigani, mătuşa mea a fost şmenuită, săptămâna trecută, de către ţigani, pe tramvai am surprins o ţigancă încercând să-mi şutească portmoneul, circulaţia trenurilor a fost afectată din cauza furtului cablurilor electrice de către ţigani…? Şi dacă, căutând pe Google “popolazione rrom a Torino”, rezultatele afişate pe prima pagină conduc la români? Ziceţi şi voi…!

Scuipatul interzis!

Am fost să vizitez Basilica Superga, impunător monument construit la începutul secolului 18, ce veghează asupra oraşului Torino de pe înălţimea colinei pe care se află aşezat. Şoselei destul de înguste şi foarte sinuoase i-am preferat, de data asta, tramvaiul “a dentiera” cu vagoanele sale de epocă, minunat restaurate şi întreţinute – una dintre atracţiile turistice locale.
La intrarea în vagon, alături de clasicul avertisment “Nu vă aplecaţi în afară”, pe o plăcuţă de metal de-o vârstă cu tramvaiul, am citit cu stupoare “Scuipatul interzis!”

Nu era la îndemâna oricui, în acele vremuri (vagonul a fost construit în 1888), să călătorească cu tramvaiul, acesta fiind de regulă folosit de catre negustorii, proprietarii şi meseriaşii mai înstăriţi şi, bineînţeles, de protipendada timpului. Şi era mare tentaţia, probabil, de a-şi etala superioritatea şi poziţia socială trântind câte-o flegmă în capul amărâţilor nevoiţi a merge pe jos.(Să fi trăit oare, într-o altă viaţă, Ciutacu la Torino???)
Cu timpul, cei ce se aflau în vagoane s-au schimbat: au învăţat că respectul se câştigă doar arătând respect şi că diferenţele dintre oameni nu stau doar în averi şi arginţi. Şi-au dat seama că sunt mâinile bătătorite ale celor dispreţuiţi a trudi la bunăstarea lor şi că, întotdeauna, cei buni şi cei răi se află şi de o parte şi de cealaltă a ferestruicii vagonului, mai apoi începând ei înşişi a-i încuraja pe cei de jos să urce, înţelegând că doar astfel societatea poate creşte şi se poate întări în comun beneficiu.

“Românii sunt prost educaţi. Fură şi comit fărădelegi, ascultă la maxim muzica lor – pe care o numesc manele şi care, câteodată, seamănă cu anumite canzonette napoletane – şi duhnesc a usturoi” Aceasta este o afirmaţie pe care, din păcate, o anumită parte a gazdelor noastre italiene încă o mai face. Pentru mine însă, aceştia nu sunt decât cei ce se află sus, în vagonul de tramvai frumos colorat, şi nu au reuşit încă să desluşească ce scrie pe vechea tăbliţă…

Procedura simbolică de destituire a lui Badea

Nu cred că există o definiţie pură a democraţiei, un tipar care să poată cuprinde absolut toate aspectele caracteristice ei. Democraţia este o stare de fapt, condiţionată de momentul istoric şi de gradul de dezvoltare socială, concretizată, între altele, prin garanţia oferită cetăţeanului în raporturile sale cu statul. Eu aş compara-o cu timpul: amîndouă sunt abstracţii relative care ne influenţează absolut toate coordonatele vieţii, absenţa lor sau neimplicarea noastră în circuit echivalând, metaforic vorbind, cu o moarte.

În România, ca de altfel în majoritatea democraţiilor occidentale, procedura de destituire a unui parlamentar ales (recall) nu este posibilă. În anumite ţări, chestiunea parlamentarilor contestaţi se rezolvă prin autodemitere, respectivul politician dând astfel dovadă de responsabilitate şi simţ civic. Cum nu este şi cazul nostru, m-am gândit la un mic exerciţiu democratic prin avansarea unei petiţii în care se cere iniţierea procedurii de destituire simbolică a senatorului diasporei, Viorel Riceard Badea.
Iată textul:
Domnului Preşedinte al Senatului României, Mircea Geoană

Domnule Preşedinte,

Conştienţi de faptul că legislaţia în vigoare nu permite iniţierea procedurii de demitere a unui parlamentar ales, dorim să vă supunem atenţiei iniţiativa unui grup de români din diaspora de a declanţa acest demers în mod simbolic în cazul domnului senator Viorel Riceard Badea, ales în Colegiul 1 Europa Asia pe listele PDL.
Motivaţiile gestului nostru sunt următoarele:
1.Pe parcursul actualei legislaturi, domnul senator Badea nu a propus şi promovat absolut nici o iniţiativă legislativă în sprijinul comunităţilor de români din afara hotarelor, în ciuda numeroaselor vizite şi întâlniri efectuate şi prin intermediul cărora a fost pus la curent cu doleanţele, nevoile şi aspiraţiile noastre, cheltuielile pentru majoritatea acestor deplasări fiind suportate de la bugetul public.
2.Actualele declaraţii făcute de către senatorul Badea cu ocazia şedinţei Senatului României din 16 februarie 2010, din care cităm:
“De asemenea, vreau să vă spun că este foarte important pentru
comunităţile române din afară ca aceste taxe consulare să se poată
structura cât mai bine. De multe ori, chiar vreau să vă spun că mi se
reproşează de mulţi dintre concetăţenii noştri care trăiesc în afara
României, că ar fi chiar oportună creşterea unor taxe, în condiţiile în
care serviciile consulare sunt de calitate.”

În urma acestor declaraţii şi, inclusiv, al votului favorabil al domniei sale, Senatul a adoptat
Legea 78/2010 pentru modificarea şi completarea Legii 198/2008, intrată în vigoare începând cu 25 mai 2010 şi care are ca efect creşterea cu până la 200% a taxelor pentru servicii consulare.

Considerăm că atitudinea senatorului Viorel Riceard Badea este în flagrantă opoziţie cu interesele celor pe care ar trebui să-i reprezinte, drept care vă solicităm sprijinul pentru ca, într-o viitoare şedinţă a Senatului, să fie inclusă pe ordinea de zi cererea noastră de iniţiere simbolică a procedurii de demitere a sa, acest demers fiind, în opinia noastră, un important exerciţiu de democraţie.
Vă mulţumim,

Consider că demersul meu este perfect îndreptăţit şi în concordanţă cu opinia majorităţii electorilor Colegiului 1 Europa Asia şi, în acelaşi timp, găsesc oportună chiar legiferarea pe viitor a posibilităţii unor astfel de iniţiative care să constituie un “vot de blam” al electoratului vis-a-vis de politician, chiar dacă nu conduc la demitere ad literam.

Petiţia poate fi accesată şi semnată aici

Dl. Goe faţă cu reacţiunea

Dl. Goe e un tip cu prinţipuri morale puternice: ” Nu dialoghez cu pseudo-anonimii agresivi cu atac la persoană dar le restituiesc în automat toate agresiunile!”
Ca tot omu’ de bon ton, stimabilul trebuia musai să se aleagă, dacă nu în Parlament – măcar primvicepreşedinte la organizaţia orange de la Roma, să nu ramână fără coledzi, care mă-nţelegeţi dumneavoastră…drept care s-a pus trup şi suflet în slujba înaltelor idealuri propovăduite de Partid, reuşind chiar să fie notat ca fidel postac pe varii forumuri al importantelor documente şi comunicate ale Onorabilului Deputat Brânză, şeful său direct.
Dl. Goe are şi asociaţiune, al cărei fericit preşedinte este şi care îi poartă – se putea altfel!? – ilustrul nume: GOE (Grupul Oportunist European), cu scop major de propăşire a neamului şi a patriei pe calea votării conform cu interesurile care este.

De câteva zile încoace, onor stimabilul se confruntă cu o problemă morală şi de prinţip insurmontabilă. Iată faptele:
Implicarea eroului nostru în campaniile electorale ale Onorabililor Brânză şi Badea din 2008 şi, ulterior, în alegerile pentru Preşedenţia ţării, i-au adus stimabilului, pe lângă bucuria funcţiei de primvicepreşedinte al organizaţiei Roma (şi aceasta de scurtă durată, dat fiind că prin decizia BPN al PD-L Italia din 21.04.2010 organizaţia Roma a fost dizolvată), o pagubă în propriul buzunar de 4.300,00 Euro, bani cheltuiţi cu varii afişe şi închirieri de camionete publicitare dar şi cu angajarea la negru, pe 50 de Euro pe zi plus masă şi adălmaş, a doi ” distributori de manifeste care munceau în stațiile metrou de dimineața de la 6.00 până seara la 20.00″. Fiind om de înaltă moralitate, Dl. Goe a aşteptat liniştit considerând că “am avut pretenții ca cel puțin să mi se propună variante pentru recuperarea capitalului investit și nicidecum să fiu înlăturat.Parlamentarii au datorie morală și materială față de noi și nu invers. Consider necesar și fundamental ca dumnealor să-și deschidă birouri parlamentare plătite din sumele forfetare acolo unde au cules voturi,merităm să beneficiem 300-400 € lunar pentru un birou parlamentar din acele multe milioane pe care le trimitem lunar în România,din ultima statistică oficială rezultă că în ianuarie 2010 au intrat din Diaspora 630.000,000 €. Așadar,dacă s-ar fi întâmplat conform așteptărilor mele,astăzi, cel puțin comunitatea românilor din Roma ar fi avut un contact direct cu parlamentarii de la București, iar eu mi-aș fi recuperat capitalul investit (…) Din păcate am rămas doar cu paguba materială și cu multă deziluzie.Cer ca în ceasul al doisprăzece-lea să se ia măsuri favorabile mie”
Desigur, în virtutea solidelor prinţipuri ce-l călăuzesc în viaţă, după lunga aşteptare în van şi deziluzia provocată de desfiinţarea postului de primvicepreşedinte, Dl. Goe a adresat o scrisorică coledzilor cerându-le ajutorul, dacă nu, ca orice gentilom care se respectă, ameninţând chiar cu publicarea în presa scrisă (chiar la “Resboiul”!) a importantelor documente şi poze care să-i confirme paguba.

Cum spuneam, simpaticul nostru amic este în mare dilemă: pe de o parte mirajul cărţii de vizită cu titulatura de Primvicepreşedinte şi Partidul la putere, pe de alta Opoziţia care-i face din ce în ce mai des cu ochiul şi cu care, deşi s-au scuipat în nenumărate rânduri, dacă interesul naţiunii o cere s-ar putea chiar pupa în bot.

PS. “Scrisorica” există şi e pusă la păstrare!