Ziua a treia

30 03 2011

Am urmărit cu îngrijorare, încă de la început, evoluţia situaţiei de la centrala nucleară japoneză Fukushima. Deşi iniţial părea că situaţia este gestionabilă şi toată lumea era încrezătoare – ce naiba, era vorba despre Japonia! – ulterior lucrurile au luat o întorsătură urâtă, nivelul alarmei fiind ridicat de la 4 la 5 şi apoi la 6, pe o scară de la 1 la 7. Unde 7 înseamnă Cernobâl. Din punctul meu de vedere, guvernul japonez şi responsabilii de la TEPCO, societatea ce gestiona uzina, au fost conştienţi încă de la începutul crizei de gravitatea situaţiei, ambiguitatea datelor furnizate presei şi încercările de minimalizare a dimensiunilor dezastrului reprezentând doar o timidă încercare de prezervare a imaginii Ţării Soarelui-Răsare: un semn de egalitate între Fukushima şi Cernobâl ar avea consecinţe economice catastrofale atât pentru Japonia cât şi pentru principalii ei parteneri comerciali.

Dacă accidentul din 1986 petrecut în Ucraina a putut avea loc datorită avidităţii unei Uniuni Sovietice cu pretenţii de superputere mondială, dezastrul ecologic din Golful Mexic provocat de BritishPetroleum şi criza nucleară din Japonia – precum şi miile sau poate milioanele de „mici” accidente, deversări, infiltraţii etc. – au fost şi sunt provocate din aviditate pentru bani, din dorinţa nemăsurată a multinaţionalelor de a se îmbogăţi peste măsură. Chiar şi călcând peste cadavrele „colaterale”.
Eu asemuiesc Pământul de astăzi cu ştrandul tinereţii mele de la Târgu Jiu: apa se schimba o dată la zece zile şi, dacă în primele două zile era curată şi cristalină, a treia zi începea să capete o uşoară tentă gălbuie ce se accentua apoi, ajungând în ultimele zile la un verde-jeg scârbos.
Planeta noastră a ajuns deja la ziua a treia…

Anunțuri




Torino by night

27 03 2011





De ce asociaţiile?

23 03 2011

(ORA ROMÂNIEI nr.16/24 martie 2011)

Am participat acum câteva zile la lansarea unei cărţi de poezie, eveniment organizat de o asociaţie românească de la Torino. Sala, destul de mare, s-a dovedit neîncăpătoare pentru publicul venit să-şi dedice o după amiază de duminică frumosului, bucuriei sufleteşti…

Doar în ultima lună, spectacolele şi manifestările organizate de asociaţiile de români din capitala piemonteză au reuşit să reunească de fiecare dată mai multe sute de persoane, cu mult mai multe decât ar putea visa vreodată, a atrage cu discursurile sale, un politician. Constatarea fiind făcută, am hotărât să o postez pe internet, pe una dintre reţelele de socializare pe care am cont. Nu am făcut-o spre a-l ofensa pe Măria Sa Domnul Politician, ci pentru că mi s-a părut interesant şi pozitiv faptul că o bună parte din comunitate se simte reprezentată prin aceste evenimente, dovadă stând participarea numeroasă. Ciudat, în timp ce toţi ceilalţi actori de pe scena politică s-au oprit o clipă – pentru a reflecta, poate – reacţia, imediată şi virulentă, a sosit din partea unui partiduleţ fără ideologie şi aderenţi, destul de cunoscut doar pe Facebook, un fel de Gicu Contra constipat căruia nimeni şi nimic nu-i mai place. Ei, cei din respectivul partid, văd în asociaţionismul românesc din Italia sursa tuturor relelor pogorâte pe capul comunităţii, seratele de poezie, concertele sau conferinţele de promovare a culturii şi tradiţiilor româneşti nefiind altceva decât machiavelice maşinaţii urmărind cine ştie ce scop obscur…
De fapt, tehnica aruncării pisicii în curtea vecinului pentru a-şi masca propria neputinţă nu-i nouă, în acest caz, însă, având şi o cât se poate de prozaică explicaţie: este vorba despre acelaşi partiduleţ care, cu o jumătate de an în urmă, se izmenea pe la porţile asociaţiilor din oraş propunând „locuri pe listă” oricui era dispus să-i sprijine. Din nefericire pentru ei, asociaţiile şi-au păstrat cu fermitate caracterul apolitic şi au refuzat in corpore generoasa ofertă. Drept care şi-au câştigat un duşman… Şi o groază de prieteni care vin să-şi împărtăşească bucuriile şi necazurile, să cânte, să râdă, să ofteze împreună.

Cartea se numea „Cerul de acasă” iar versurile se împleteau cu emoţii, plutind peste chipuri obosite de truda zilnică, luminându-le pentru o clipă şi smulgându-le un surâs. Şi totul a devenit mai aproape: oameni şi ţară şi dor…





Vina mortului

11 03 2011

(ORA ROMÂNIEI nr.15/10 martie 2011)

“Comunitatea românească este divizată”. Cam ăsta-i sloganul la adăpostul căruia, în
ultimul timp, partide şi partiduleţe – unele mai de soi, altele doar cu numele! – încearcă în mod lamentabil a-şi ascunde propria impotenţă. Cu alte cuvinte, ar fi vina noastră, a membrilor comunităţii, dacă nu vom reuşi să impunem un consilier român la Torino…. Ce-i drept, faptul că suntem rezidenţi într-un număr destul de mare ( unele surse vorbesc despre 50.000 de români dintr-un total de 1 milion de locuitori) ne-ar califica pentru o asemenea performanţă.
Dar, suntem noi chiar aşa de divizaţi? Există, între membrii comunităţii noastre, bariere atât de trainice, insurmontabile, suntem, cumva, orgolioşi peste măsură încât să ne călcăm în picioare propriile interese? Eu cred că răspunsul la aceste întrebări nu poate fi decât negativ. Dimpotrivă, depărtarea de casă ne-a determinat să fim mai buni: ne ajutăm între noi atunci când este posibil şi legăm prietenii trainice ce fac ca până şi termenii de “moldovean”, “ardelean”, “oltean” sau “bucureştean” să cadă în desuetitudine.

Adevăratele cauze ale eşecului de a avea un consilier român la Torino – dacă asta se va întâmpla – le vom găsi în sfera politică: sunt ei, cei ce şi-ar dori votul nostru, divizaţi pe mai multe căprării şi incapabili să facă o ofertă care să coaguleze intenţia de vot a membrilor comunităţii. Sunt orgoliul şi aroganţa lor, a celor ce s-ar vedea reprezentanţii noştri, a crea diviziune şi a duce la dezinteres din partea noastră.
Toate acestea, mai devreme sau mai târziu, clasa politică în formare din diaspora va trebui să şi le asume şi – cred eu – va avea câştig de cauză cel care va înţelege primul că a sosit timpul să nu mai dăm vina pe mort.





Matracuca strikes again. De mahala.

9 03 2011

M-au dat la ziar! Mai precis, precedenta mea postare pe blog a înfuriat-o la culme pe Alinutza şi pe amicii ei PIRişti, care s-au văzut a culege primul lor rezultat la Torino: canci!
Drept urmare, într-o chestie care s-ar dori editorialul ziarului pe care-l păstoreşte, mimoza s-a hotărât să mă facă cu ou şi cu oţet: „matematicianul lu’ peşte prăjit”, „mincinos”, „îi pupai în dos pe portocalii” (eşti sigură că nu-i ziar de scandal?) şi alte cele, după cum a dus-o pe ea inima şi, mai ales, mintea.

Cu privire la subiect, comentariile cred că sunt de prisos: am specificat că micul meu exerciţiu matematic pleca de la o presupunere, însă – aici aveţi dreptate şi voi! – e dificil să-i ceri cuiva să citească şi să şi înţeleagă, mai ales că n-am pus desene. În continuare, „mega-galactica” redactoriţă ( ştiu că nu-i corect, da’ îl pun că rimează cu „mironosiţă”!) face abstracţie de informaţiile pe care le are şi se declară fericită să mă dea-n judecată, împreună cu „Ora României”, pe motiv că le-am fi vândut ziarul… Aici se cuvine a face câteva precizări: cu vreo două săptămâni în urmă, cuiva i-a venit ideea de a pretinde 50 de cenţi, în faţa bisericii româneşti, pentru jurnalul matracucei, care-i gratuit. Ulterior, omu’ PIRului la Torino, făcând câteva investigaţii, a aflat că era vorba despre un enoriaş care editează şi el un buletin de orientare ortodoxă, pe care îl vindea cu suma respectivă oferind ca BONUS şi ziarul ce adăposteşte elucubraţiile Alinutzei… Ştiţi, un fel de… „cumperi o maşină de spălat şi-ţi dăm un breloc gratuit în schimb”.
Rezolvată treaba cu „vânzarea”, fudula se dă cu tupeu la „Ora României”, sugerând că cele două ziare ar fi în concurenţă, lucru pe care încă nu m-am decis cum să-l interpretez: o dovadă de grandomanie a Alinutzei sau o gravă jignire la adresa „Orei României”.
Concluzia articolului, singura decentă, este că „în toată povestea asta am pierdut cu toţii”. Dar, spre a pune o amprentă personală şi a nu lipsi tortul de cireaşă, ţaţa-şi mănâncă două virgule din ultima propoziţie. Că aşa-i în tenis!





Matematici simple

3 03 2011

Duminica trecută, 27 februarie, la Torino s-au desfăşurat alegerile preliminarii ale Partito Democratico (PD), de centru stânga, pentru desemnarea candidatului la Primăria oraşului. Printre cei chemaţi la urne s-au numărat şi cetăţenii români rezidenţi în capitala piemonteză, în număr de circa 42.000. Dintre aceştia, se pare că doar 300 şi-au exercitat dreptul, adică un procent de 0,57% din totalul de 52.922 de voturi exprimate.

Dintre cei cinci candidaţi propuşi, trei au fost susţinuţi de organizaţii politice sau asociaţii româneşti locale: Piero Fassino – Europei per l’Italia, Davide Gariglio – Dispora Aliată Creştină, Partito Identita Romena, Asociaţia Plai, Asociaţia Ovidiu şi Asociaţia Flacăra şi, în fine, Michele Curto susţinut de Asociaţia Terra dell Fuoco.
Presupunând (prin absurd!) că toate voturile românilor ar fi venit din aceste zone, ţinînd cont de performanţele candidaţilor (Fassino – 55,28%, Gariglio – 27,39%, Curto – 4,15%) şi făcând calculele de rigoare, iată numărul de votanţi pe care a reuşit să-l coaguleze fiecare partid/asociaţie în jurul său:

Europei per l’Italia 63,67% din voturile românilor respectiv 191

La egalitate, cu un total de 31,55%, Diaspora Aliată Creştină, Partito Identita Romena, Plai, Ovidiu şi Flacăra, respectiv circa 19 votanţi din partea fiecăruia.

Asociaţia Terra dell Fuoco cu 4,78% respectiv 14 voturi

Deşi bunul simţ îmi spune că am exagerat puţin presupunând că toţi românii cu spirit civic de la Torino ar proveni doar din zona partidelor/asociaţiilor, optez pentru varianta de a le acorda credit acestora din urmă în aşteptarea viitoarelor lor declaraţii sforăitoare cu privire la miile de membri/asociaţi/susţinători!