Politically correct

23 09 2011

De când cu toată dandanaua asta cu DEXul, am hotărât să renunţ la cuvântul „ţigan”, considerat peiorativ, mulţumindu-mă cu faptul că (încă) nu mi s-a impus să îi numesc „romi” (sau „rromi”, în fine!) şi, răsfoind dicţionarul, am găsit sinonimul „faraon” pe care l-am adoptat. Asta nu din răutate, ci doar fiindcă nu-mi sună bine „rom” decât dacă-i vorba de Pampero (ca să nu mai vorbim de varianta cu dublu r!) Deci, azi pe la prânz, urcând în autobuz şi zărind-o, mi-am spus imediat în gând „Uite o faraoană…” N-am apucat să-mi termin ideea că mi-a venit un damf să mă dea cu roatele-n sus: abia atunci am observat că toţi ceilalţi călători îşi puseseră nasurile la adăpost – care-n batistă, care în gulerul cămăşii. Cu o stăpânire de sine şi o eleganţă care au reuşit să mă uimească, am făcut şi eu acelaşi lucru, reuşind să respir cu economie până la următoarea staţie. Libertateeee!!! Am tras aer curat în piept şi am năvălit în primul bar, comandând o cafea doar pentru a putea merge la baie să borăsc pe săturate. Apoi, mi-am luat un alt bilet, că ăla vechi expirase, şi am aşteptat următorul autobuz rugându-mă… Ceea ce este politically correct!





Meteahna naţională

20 09 2011

(ORA ROMÂNIEI nr.27/ 15 septembrie 2011)

Ce n-aş da să fi fost – noi, românii – un pic islandezi…! Ştiţi, islandezii sunt poporul ăla micuţ care trăieşte pe-o insulă din Atlanticul de Nord şi care au avut curajul să spună prin referendum că nu sunt de acord să plătească din propriul buzunar afacerile păguboase ale câtorva bănci hrăpăreţe şi cheltuielile dezmăţate ale unor politicieni inconştienţi. Ba mai mult, ieşind în stradă au determinat căderea guvernului, alegeri anticipate şi – incredibil! – modificarea Constituţiei prin aport popular. Ăştia da oameni hotărâţi să-şi schimbe soarta! D’aia ziceam, bine-ar fi fost să fi avut un pic de sânge islandez în vene!
„Cum, ar putea întreba un Michiduţă, tocmai tu care te dai mare patriot, de n-au loc ciutacii să le fie ruşine că s-au născut în România?”

Păi da, căci mândria mea de a fi român eu mi-o asum întreagă, cu tot cu metehne, una dintre acestea, nepotrivit de mare, fiind delăsarea. Din vremuri încă, din pricina acestei bube, am ales să aducem Domn de cine-ştie-unde să ne hotărască soarta, pe-ai noştri – prea puţini – ridicaţi lăsându-i să fie maziliţi de hulpăvia străinilor sau de propriile noastre interese personale iar mai nou, începând de la nefastul 23 august încoace, preferând a ne încredinţa destinul în mâna diverselor şlehte de şmecheraşi perindate la putere înainte şi după Revoluţie. Ne place la nebunie să ne lamentăm de lipsa unui mititel şi a unei beri în plus, de creşterea taxelor consulare, de faptul că lucrăm la negru, cu bani puţini şi umilinţe, fără ca cineva să ne sară-n ajutor, că suntem trataţi drept cerşetori şi trimişi la locurile de categoria II într-o Europă care părea a avea doar vagoane de lux… Daaaa, implacabil ne atrage ideea de a ne plânge de orice, pentru ca apoi să revenim imediat la imobilitate aşteptând ca alţii să decidă şi să ridice glasul în locul nostru! Am ridicat la asemenea artă delăsarea încât însuşi principiul l-am transformat în motiv de a ne împiedica în discuţii spre a ne opri în aşteptarea unui miracol făcut de alţii…

Numărul românilor din Europa care locuiesc în afara ţării de origine este estimat la circa 4 milioane, cifră care le-ar da „dreptul” alegerii a 26 de senatori şi a 63 de deputaţi în Parlamentul României. Evident, matematica electorală nu va permite niciodată o astfel de performanţă fiilor rătăcitori ai României, dar a încerca marea cu degetul înseamnă totuşi mai mult decât a ne plânge de milă, nu credeţi?

PS. Deşi nu are absolut nici o legătură cu subiectul, ţin să-mi anunţ compatrioţii care încă nu au aflat că a te ridica în picioare atunci când este intonat imnul naţional al ţării de origine sau al celei gazdă constituie o dovadă de bună creştere şi respect!





Un dezavantaj enorm

6 09 2011

(ORA ROMÂNIEI nr.26/ 01 septembrie 2011)

Abia încheiate vacanţele, sub spectrul sumbru al incertitudinilor economice din zona Euro, pentru comunitatea românească din diaspora începe o perioadă care se anunţă extrem de încărcată şi animată din punct de vedere politic: anul preelectoral.
Spre deosebire de ultimul scrutin la care am participat şi la care – spun gurile rele! – votul nostru a fost decisiv, de data aceasta unicul nostru atribut va fi acela de a ne alege, pentru viitorii patru ani, reprezentanţii în parlamentul de la Bucureşti. Adică acele persoane care, fiind la curent cu toate problemele cu care se confruntă comunitatea de aici, s-ar implica în găsirea şi elaborarea unor soluţii pe care să le înainteze legislativului. Iată de ce, din ce în ce mai multe voci pretind lansarea candidaturilor unor personaje politice din diaspora, care trăiesc aici şi au legături nemijlocite cu toate aspectele cotidiene ale vieţii departe de ţară.

Acest lucru ar fi lesne de realizat în cazul în care principalele partide româneşti, a căror mare majoritate au filiale în Italia, ar rezista presiunilor interne şi s-ar decide să propună candidatura unui politician român din diaspora. Cum însă probabilitatea unei astfel de decizii este extrem de redusă, recentele conflicte „teritoriale” din PDL Diaspora cât şi repetatele tentative ale deputatului PSD Rizea de curtare a comunităţii fiind o destul de clară dovadă, ar rămâne, ca alternativă, candidatura unui „independent” susţinut eventual de către asociaţiile româneşti şi – de ce nu!? – de de cele câteva mici partide ale românilor înregistrate în Italia. Doar că, în acest caz, legea electorală românească prevede validarea candidaturii doar dacă există o listă de cel puţin 2000 respectiv 4000 de susţinători înscrişi pe listele electorale permanente arondate colegiului pentru care se depune candidatura. Aici e hiba: în timp ce în România simpla înregistrare la Evidenţa Populaţiei duce implicit la înscrierea pe lista electorală permanentă, majoritatea covârşitoare a românilor din diaspora votează pe listele adiţionale, doar dobândirea paşaportului de cetăţean român cu domiciliul în străinătate sau o cerere adresată şi procesată de către Autoritatea Electorală Permanentă cu cel mult 45 de zile înaintea scrutinului garantând înscrierea pe lista permanentă.
În concluzie, probabilitatea ca un „stranier” pursânge să acceadă în Parlamentul de la Bucureşti este foarte redusă, acest lucru constituind un mare dezavantaj pentru comunităţile româneşti din străinătate şi, în acelaşi timp, o reală fisură în relaţia dintre statul român şi cetăţenii săi aflaţi în afara hotarelor.