Moftul român

11 02 2011

(Ora României nr. 13/ 10 februarie 2011)

Curios şi hilar cum, după aproape o sută de ani, un fragment al societăţii româneşti – şi mă refer aici la diaspora – se regăseşte atât de bine zugrăvit în scrierile lui Caragiale. Un adevărat Jules Verne din acest punct de vedere, maestrul a reuşit să surprindă cu extremă claritate mofturi şi năravuri destinate a fi întâlnite mult mai târziu, în epoca Facebookului şi a I Phoneului, printre personagiile comunităţilor româneşti răspândite în lumea largă.
Într-adevăr, cum ar fi putut fi caracterizat mai bine electorul pe care se dă luptă aprigă între variile partide ale românilor din Italia, decât prin Cetăţeanul Turmentat, fiinţă nevinovată şi rătăcitoare, manevrată din toate părţile, ameţită de băutură şi promisiuni şi, în esenţă, lipsită de apărare în faţa mojiciei politicianului?! Şi cine ar fi putut surprinde mai amănunţit aspectul de afacere de chiverniseală al politicii, sau luptele şi polemicile sterile, duse până la limitele abjectului, încheiate – nu rareori! – cu acorduri meschine, poze de grup şi Pupat toţi piaţa independenţi?!

I-am întâlnit nu mai departe de acum câteva zile, în mediul virtual, pe Leanca, hangiţa de la Hanu’ Dracului, pornită a intenta proces penal – nu pentru un clondir cu mastică prima, ci pentru imaginare daune de imagine şi ofense ce ar fi lăsat-o cu …onoarea mea, sărmana, nereperată… – şi pe preşedintele partidului X, îndemnând cu patimă să-i votăm pe ai noştri, nu pe ceilalţi, el însuşi fiind garant şi reper al prinţipului: Din clasele primare până la bacalaureat – anarhist. De la bacalaureat până la primul examen de universitate – socialist. De la primul examen până la licenţă – progresist. De la licenţă până la slujbă – liberal. De la slujbă până la pensie – conservator.
Aflată într-o importantă fază de dezvoltare, de căutări, de încercări mai mult sau mai puţin reuşite de integrare şi armonizare, comunitatea românească nu scapă – iată! – la un secol distanţă, de „blestemul” marelui scriitor: Lumea trece, năravurile rămân.

Reclame




Brânză la Torino

25 01 2011

Duminică, 23 ianuarie, s-a desfăşurat în „Sala delle Colonne” a Primăriei din Torino întâlnirea deputatului Wiliam Brânză cu reprezentanţi ai diasporei, exponenţi ai Popolo della Liberta şi jurnalişti. Nu a participat (unele surse spun că n-ar fi fost nici măcar invitat!) preşedintele PDL Torino, Costel Buliman.
Înregistrarea audio a întrunirii





Nebănuitele căi ale integrării

12 01 2011

Citeam zilele trecute în Gazeta Românească despre recenta înfiinţare a unui sindicat „românesc” în Italia. Bine, trecând de titlu, mi-am dat seama că este vorba, în realitate, despre o structură sindicală destinată apărării drepturilor tuturor „stranierilor”, construită special pe segmentul şi tipologia standard a muncii imigrantului din peninsulă: construcţii şi îngrijirea bătrânilor. O idee destul de interesantă dealtfel, ţinând cont că procentul străinilor se apropie binişor de 10% din populaţia totală (este vorba doar despre cei cu acte în regulă, cei „la negru” fiind greu de cuantificat), din care peste 77% lucrează oficial.

Comunitatea românească de aici este foarte numeroasă, depăşind numeric atât albanezii cât şi marocanii, fiind estimată la peste un milion de persoane. Majoritatea celor care, iniţial, au luat calea pribegiei doar temporar, gândind la cel mult câţiva ani de muncă „în afară”, au început să se sedimenteze şi să-şi facă planuri de viitor în Italia. Au făcut copii aici şi i-au trimis în şcolile italiene, şi-au cumpărat case şi au deschis mici afaceri, au prieteni italieni şi fac eforturi pentru a se integra. Dar, oare, ce înseamnă integrare? Şi care ar fi calea justă de urmat?
Constituirea unui partid „românesc” în Italia şi a filialelor PDL şi PSD Diaspora, cât şi intenţiile acestora de a-şi prezenta candidaţi, pe propria listă sau în alianţă cu forţe politice autohtone, la viitoarele alegeri administrative ar părea un pas înainte pe calea integrării, reflectând dorinţa noastră de a participa activ la toate aspectele vieţii din ţara gazdă. Spun „ar părea” fiindcă, încercând să întorc pe o parte şi pe cealaltă acest subiect, mi-a venit în minte următoarea întrebare: dar dacă cetăţenii moldoveni care muncesc în România şi-ar crea un Partid al Identităţii Moldoveneşti, sau filiale ale PLDM sau PCRM prin care să-şi propună proprii candidaţi la Primăria Târgu Jiului, eu cum aş reacţiona? Ne-ar apropia acest fapt sau dimpotrivă?
Oricum, eu consider că toate aceste „mişcări” politice româneşti nu sunt altceva decât simple „dureri ale facerii”, mai mult sau mai puţin abil instrumentate de interesele personale sau de grup ale iniţiatorilor şi destinate a se stinge fără a lăsa urme. Adevărata participare la viaţa politică de aici se face prin intermediul partidelor italiene, comunitatea noastră fiind aşteptată a zămisli „vârfurile” care să răzbată până la acele nivele, lucru care, dealtfel, a început să se întâmple. Şi cred că aceasta este direcţia în care trebuie mers!





Manele

19 09 2010

Publicat în ORA ROMÂNIEI nr.3/02 septembrie 2010 sub titlul DACĂ IMPOZITARE NU E, NIMIC NU E!

Ajunsă la a douăsprezecea ediţie, întâlnirea anuală a autorităţilor guvernamentale române cu reprezentanţii asociaţiilor din diaspora l-a avut printre protagonişti pe deputatul Wiliam Brânză, acestuia fiindu-i conferit titlul de „politician al anului”, dânsul fiind, de fapt, şi singurul ales în colegiile din străinătate prezent la lucrări.
Nu voi comenta faptul că – spun gurile rele! – toată afacerea ar fi fost aranjată spre a-i satisface vanitatea domnului deputat şi, eventual, pentru a-i spori „creditele” în cazul în care PDL ar da semne că se duce la fund iar domnia sa ar decide să sară în altă barcă… Şi nici faptul că recent primitul titlu i-a adus, printre conaţionalii ce trăiesc peste hotarele ţării, porecla de „Willi Mondialul”…
Ceea ce mă preocupă pe mine este seninătatea cu care parlamentarul diasporean insistă în a da la gioale propriului electorat: undeva pe la începutul lunii iunie, deputatul Brânză a iniţiat un proiect de lege care viza taxarea cu 1% a banilor trimişi în ţară de către românii care lucrează peste hotare. Izbindu-se de puternicele critici venite de la asociaţiile şi partidele românilor din Spania şi Italia, proaspătul preşedinte reconfirmat al PDL Diaspora a dat-o cotită spunând că, de fapt, legea ar fi vizat doar profiturile realizate de către firmele de transfer de bani şi nu sumele expediate, toată treaba fiind până la urmă dată uitării…Sau, cel puţin, asta a fost senzaţia mea până mai acum două săptămâni când, la întâlnirea de la Mangalia, Brânză a revenit confirmând că are în program acest proiect de lege, ignorând voit o matematică simplă: impozitarea suplimentară a serviciilor de transfer de bani va duce implicit la creşterea tarifelor practicate, sumele pe care alesul nostru visează să le gestioneze alături de colegul Eugen Tomac fiind, până la urmă, jupuite tot de pe spinarea muratorului şi a căpşunarului. Singurul lucru care s-a schimbat – că s-au prins fraierii!!! – este că dom’ deputat a mai lăsat de la el, în loc de 50 de milioane de euroi (1% din 5 miliarde pe care românii îi trimit anual în ţară) s-ar mulţumi doar cu vreo două…
În rest, de la Willi Mondialu’ pentru Diaspora: fără număr…!!!





Sindromul găleţii

19 07 2010

Scandal mare-n târg. Ba mai mult, chiar „resboi piaţa Independenţii” ar putea spune unii, nelipsind neaoşul arsenal de scuipături şi înjurături în public cu garnitură de huiduieli, fluierături şi „ia-l de pe mine că-l omor!”. Protagoniste cele două (mari?) partide rivale, PDL Diaspora şi PIR.

Totul a început cu afirmaţia că filialele din Italia ale PDL Diaspora ar fi ilegale, susţinută, printre alţi membri ai staff-ului, de avocatul Giancarlo Germani, preşedintele PIR. A fost, după parerea mea, o reacţie determinată nu atât de apariţia unui concurent politic, cât de faptul că acesta a reuşit să găsească într-un termen foarte scurt susţinerea tacită şi chiar încurajarea activităţii sale din partea Popolo della Liberta, partidul premierului Berlusconi şi aliat al PIR la ultimele alegeri. Ceea ce – să recunoaştem! – constituia un afront de neimaginat. Din acel moment, cele două partide de buzunar au împărţit universul în „portocalii” şi „pirişti”, în asociaţii „politizate” şi ne, în „securişti trimişi de Bucureşti” şi „grandomani”… S-au perindat pe monitor, care din punctul de vedere al politicului cu douăj’ de membri capătă dimensiuni de stadion olimpic, acuze, dezminţiri, înjurături cu perdea sau de-a dreptul, proteste (denumite „sit in” doar din lipsă de participanţi) şi vizite senatoriale…toate acestea deturnând uşor sensul iniţial al disputei şi transformându-se într-o veritabilă luptă întru cucerirea votului milionului şi ceva de români care locuiesc în cizmă, prima confruntare la urne urmând să aibă loc la Torino, în primăvara anului viitor.
Tentative de candidatură la administrative, unde noi, ca „eurocetăţeni”, avem drept de vot, au mai avut ambele partide, rezultatele fiind cele care au fost şi pe care nu le mai menţionez ca să nu fiu acuzat de reavoinţă. Şi de-o parte, şi de alta!
Din locul de unde privesc eu lucrurile, o forţă politică sau alta trebuie să îşi demonstreze necesitatea socială, să vină cu un program destinat segmentului de alegători ţintă (comunitatea românească din Italia în acest caz), să-şi explice şi să-şi promoveze ideile, proiectele şi oamenii, eficacitatea sau falimentul acestor acţiuni urmând a se determina prin numărarea voturilor. Dacă vor fi aleşi, înseamnă că au reuşit să propună o alternativă de care comunitatea are nevoie, deci şi-au demonstrat utilitatea. Dacă nu…
PDL Diaspora şi PIR se află în aceeaşi găleată. În loc, însă, să caute soluţii pentru a ieşi de acolo, principala lor preocupare este să se fugărească şi să se-nghiontească care mai de care pentru a sta deasupra…deasupra fundului găleţii.