Matracuca strikes again. De mahala.

9 03 2011

M-au dat la ziar! Mai precis, precedenta mea postare pe blog a înfuriat-o la culme pe Alinutza şi pe amicii ei PIRişti, care s-au văzut a culege primul lor rezultat la Torino: canci!
Drept urmare, într-o chestie care s-ar dori editorialul ziarului pe care-l păstoreşte, mimoza s-a hotărât să mă facă cu ou şi cu oţet: „matematicianul lu’ peşte prăjit”, „mincinos”, „îi pupai în dos pe portocalii” (eşti sigură că nu-i ziar de scandal?) şi alte cele, după cum a dus-o pe ea inima şi, mai ales, mintea.

Cu privire la subiect, comentariile cred că sunt de prisos: am specificat că micul meu exerciţiu matematic pleca de la o presupunere, însă – aici aveţi dreptate şi voi! – e dificil să-i ceri cuiva să citească şi să şi înţeleagă, mai ales că n-am pus desene. În continuare, „mega-galactica” redactoriţă ( ştiu că nu-i corect, da’ îl pun că rimează cu „mironosiţă”!) face abstracţie de informaţiile pe care le are şi se declară fericită să mă dea-n judecată, împreună cu „Ora României”, pe motiv că le-am fi vândut ziarul… Aici se cuvine a face câteva precizări: cu vreo două săptămâni în urmă, cuiva i-a venit ideea de a pretinde 50 de cenţi, în faţa bisericii româneşti, pentru jurnalul matracucei, care-i gratuit. Ulterior, omu’ PIRului la Torino, făcând câteva investigaţii, a aflat că era vorba despre un enoriaş care editează şi el un buletin de orientare ortodoxă, pe care îl vindea cu suma respectivă oferind ca BONUS şi ziarul ce adăposteşte elucubraţiile Alinutzei… Ştiţi, un fel de… „cumperi o maşină de spălat şi-ţi dăm un breloc gratuit în schimb”.
Rezolvată treaba cu „vânzarea”, fudula se dă cu tupeu la „Ora României”, sugerând că cele două ziare ar fi în concurenţă, lucru pe care încă nu m-am decis cum să-l interpretez: o dovadă de grandomanie a Alinutzei sau o gravă jignire la adresa „Orei României”.
Concluzia articolului, singura decentă, este că „în toată povestea asta am pierdut cu toţii”. Dar, spre a pune o amprentă personală şi a nu lipsi tortul de cireaşă, ţaţa-şi mănâncă două virgule din ultima propoziţie. Că aşa-i în tenis!

Anunțuri




Moftul român

11 02 2011

(Ora României nr. 13/ 10 februarie 2011)

Curios şi hilar cum, după aproape o sută de ani, un fragment al societăţii româneşti – şi mă refer aici la diaspora – se regăseşte atât de bine zugrăvit în scrierile lui Caragiale. Un adevărat Jules Verne din acest punct de vedere, maestrul a reuşit să surprindă cu extremă claritate mofturi şi năravuri destinate a fi întâlnite mult mai târziu, în epoca Facebookului şi a I Phoneului, printre personagiile comunităţilor româneşti răspândite în lumea largă.
Într-adevăr, cum ar fi putut fi caracterizat mai bine electorul pe care se dă luptă aprigă între variile partide ale românilor din Italia, decât prin Cetăţeanul Turmentat, fiinţă nevinovată şi rătăcitoare, manevrată din toate părţile, ameţită de băutură şi promisiuni şi, în esenţă, lipsită de apărare în faţa mojiciei politicianului?! Şi cine ar fi putut surprinde mai amănunţit aspectul de afacere de chiverniseală al politicii, sau luptele şi polemicile sterile, duse până la limitele abjectului, încheiate – nu rareori! – cu acorduri meschine, poze de grup şi Pupat toţi piaţa independenţi?!

I-am întâlnit nu mai departe de acum câteva zile, în mediul virtual, pe Leanca, hangiţa de la Hanu’ Dracului, pornită a intenta proces penal – nu pentru un clondir cu mastică prima, ci pentru imaginare daune de imagine şi ofense ce ar fi lăsat-o cu …onoarea mea, sărmana, nereperată… – şi pe preşedintele partidului X, îndemnând cu patimă să-i votăm pe ai noştri, nu pe ceilalţi, el însuşi fiind garant şi reper al prinţipului: Din clasele primare până la bacalaureat – anarhist. De la bacalaureat până la primul examen de universitate – socialist. De la primul examen până la licenţă – progresist. De la licenţă până la slujbă – liberal. De la slujbă până la pensie – conservator.
Aflată într-o importantă fază de dezvoltare, de căutări, de încercări mai mult sau mai puţin reuşite de integrare şi armonizare, comunitatea românească nu scapă – iată! – la un secol distanţă, de „blestemul” marelui scriitor: Lumea trece, năravurile rămân.





Nebănuitele căi ale integrării

12 01 2011

Citeam zilele trecute în Gazeta Românească despre recenta înfiinţare a unui sindicat „românesc” în Italia. Bine, trecând de titlu, mi-am dat seama că este vorba, în realitate, despre o structură sindicală destinată apărării drepturilor tuturor „stranierilor”, construită special pe segmentul şi tipologia standard a muncii imigrantului din peninsulă: construcţii şi îngrijirea bătrânilor. O idee destul de interesantă dealtfel, ţinând cont că procentul străinilor se apropie binişor de 10% din populaţia totală (este vorba doar despre cei cu acte în regulă, cei „la negru” fiind greu de cuantificat), din care peste 77% lucrează oficial.

Comunitatea românească de aici este foarte numeroasă, depăşind numeric atât albanezii cât şi marocanii, fiind estimată la peste un milion de persoane. Majoritatea celor care, iniţial, au luat calea pribegiei doar temporar, gândind la cel mult câţiva ani de muncă „în afară”, au început să se sedimenteze şi să-şi facă planuri de viitor în Italia. Au făcut copii aici şi i-au trimis în şcolile italiene, şi-au cumpărat case şi au deschis mici afaceri, au prieteni italieni şi fac eforturi pentru a se integra. Dar, oare, ce înseamnă integrare? Şi care ar fi calea justă de urmat?
Constituirea unui partid „românesc” în Italia şi a filialelor PDL şi PSD Diaspora, cât şi intenţiile acestora de a-şi prezenta candidaţi, pe propria listă sau în alianţă cu forţe politice autohtone, la viitoarele alegeri administrative ar părea un pas înainte pe calea integrării, reflectând dorinţa noastră de a participa activ la toate aspectele vieţii din ţara gazdă. Spun „ar părea” fiindcă, încercând să întorc pe o parte şi pe cealaltă acest subiect, mi-a venit în minte următoarea întrebare: dar dacă cetăţenii moldoveni care muncesc în România şi-ar crea un Partid al Identităţii Moldoveneşti, sau filiale ale PLDM sau PCRM prin care să-şi propună proprii candidaţi la Primăria Târgu Jiului, eu cum aş reacţiona? Ne-ar apropia acest fapt sau dimpotrivă?
Oricum, eu consider că toate aceste „mişcări” politice româneşti nu sunt altceva decât simple „dureri ale facerii”, mai mult sau mai puţin abil instrumentate de interesele personale sau de grup ale iniţiatorilor şi destinate a se stinge fără a lăsa urme. Adevărata participare la viaţa politică de aici se face prin intermediul partidelor italiene, comunitatea noastră fiind aşteptată a zămisli „vârfurile” care să răzbată până la acele nivele, lucru care, dealtfel, a început să se întâmple. Şi cred că aceasta este direcţia în care trebuie mers!





Un nou „organ de partid”?

23 12 2010

Partidul Identitatea Românească, născut în 2006, la Roma, cu obiectivul declarat de ” a ajuta, dezvolta si determina integrarea socio–culturala si politica a comunitatii românesti din Italia”, a făcut dintotdeauna figura unui Iliescu al politicii românilor din peninsulă: sărac, zâmbitor şi „fără amestec din afară”. Spre a-şi reconfirma componenta carpato-danubiano-pontică, după o lungă perioadă de interimat, „fruncea” partidului s-a reales pentru încă patru ani, lăsându-şi în mod statutar şi democratic posibilitatea ca, la expirarea mandatului, să-şi inverseze posturile între ei pentru încă „o legislatură”.

Mai nou, cu toată febra alegerilor municipale din primăvara anului viitor, nevoia unui sprijin mediatic având ca ţintă rezidenţii români în Italia s-a făcut din ce în ce mai simţită, site-ul oficial părând a nu beneficia de prea multă atenţie din partea conaţionalilor noştri.
Ultimele indiscreţii vorbesc despre „Actualitatea Românească” şi despre iminenţa preluării atributelor de redactor şef de către matracuca Alina Harja, membru fondator şi vajnic apărător al PIR. În schimbul promisiunilor de a vinde o bună felie de publicitate firmelor italiene şi de a reuşi să scrie mai mult de trei propoziţii corect în limba română, editorul „S PRESS Internaţional România” pare a fi dispus a-i pune femeii, în mână, cârma, din împreunare urmând a rezulta un tabloid în format 24 de pagini cu un tiraj până în 10.000 de exemplare, apariţie lunară şi distribuţie gratuită în Italia şi Spania, data probabilă a primului număr fiind sfârşitul lui ianuarie sau începutul lui februarie 2011.
Deocamdată PIR şi-a făcut o intrare timidă pe site-ul www.actualitatea-romaneasca.ro prin publicarea articolului „Românofobie – în Italia românii sunt cetăţeni de serie B, chiar şi pentru Carabinieri”
Să-şi fi tras, Partidul, organ?





Sindromul găleţii

19 07 2010

Scandal mare-n târg. Ba mai mult, chiar „resboi piaţa Independenţii” ar putea spune unii, nelipsind neaoşul arsenal de scuipături şi înjurături în public cu garnitură de huiduieli, fluierături şi „ia-l de pe mine că-l omor!”. Protagoniste cele două (mari?) partide rivale, PDL Diaspora şi PIR.

Totul a început cu afirmaţia că filialele din Italia ale PDL Diaspora ar fi ilegale, susţinută, printre alţi membri ai staff-ului, de avocatul Giancarlo Germani, preşedintele PIR. A fost, după parerea mea, o reacţie determinată nu atât de apariţia unui concurent politic, cât de faptul că acesta a reuşit să găsească într-un termen foarte scurt susţinerea tacită şi chiar încurajarea activităţii sale din partea Popolo della Liberta, partidul premierului Berlusconi şi aliat al PIR la ultimele alegeri. Ceea ce – să recunoaştem! – constituia un afront de neimaginat. Din acel moment, cele două partide de buzunar au împărţit universul în „portocalii” şi „pirişti”, în asociaţii „politizate” şi ne, în „securişti trimişi de Bucureşti” şi „grandomani”… S-au perindat pe monitor, care din punctul de vedere al politicului cu douăj’ de membri capătă dimensiuni de stadion olimpic, acuze, dezminţiri, înjurături cu perdea sau de-a dreptul, proteste (denumite „sit in” doar din lipsă de participanţi) şi vizite senatoriale…toate acestea deturnând uşor sensul iniţial al disputei şi transformându-se într-o veritabilă luptă întru cucerirea votului milionului şi ceva de români care locuiesc în cizmă, prima confruntare la urne urmând să aibă loc la Torino, în primăvara anului viitor.
Tentative de candidatură la administrative, unde noi, ca „eurocetăţeni”, avem drept de vot, au mai avut ambele partide, rezultatele fiind cele care au fost şi pe care nu le mai menţionez ca să nu fiu acuzat de reavoinţă. Şi de-o parte, şi de alta!
Din locul de unde privesc eu lucrurile, o forţă politică sau alta trebuie să îşi demonstreze necesitatea socială, să vină cu un program destinat segmentului de alegători ţintă (comunitatea românească din Italia în acest caz), să-şi explice şi să-şi promoveze ideile, proiectele şi oamenii, eficacitatea sau falimentul acestor acţiuni urmând a se determina prin numărarea voturilor. Dacă vor fi aleşi, înseamnă că au reuşit să propună o alternativă de care comunitatea are nevoie, deci şi-au demonstrat utilitatea. Dacă nu…
PDL Diaspora şi PIR se află în aceeaşi găleată. În loc, însă, să caute soluţii pentru a ieşi de acolo, principala lor preocupare este să se fugărească şi să se-nghiontească care mai de care pentru a sta deasupra…deasupra fundului găleţii.





Publicitate înşelătoare

3 07 2010

Marţi, 06 iulie, în sala „del Mapamondo” a Palatului Monte Citorio se va desfăşura pentru prima dată ziua prieteniei româno-italiene, promovată de secţia Italia – România a Uniunii Interparlamentare şi dedicată temei „Confruntare între două economii”. Printre participanţi, Preşedintele Camerei Deputaţilor a Italiei, domnul Gianfranco Fini, ambasadorul Italiei la Bucureşti, Mario Cospito şi omologul său Răzvan Rusu, nume sonore ale politicii. Şi, bineînţeles, senatorul Viorel Riceard Badea, vicepreşedinte al grupului România – Italia.

Aici e buba! Dupa informaţiile mele, PIR îi pregăteşte acestuia o primire deosebită, Giancarlo Germani şi Mihai Muntean manifestându-şi intenţia de a participala şedinţă. Ba îl vor aduce cu ei şi pe proaspătul expedelist Iosif Gal, care pare din ce în ce mai apropiat partidului româno-italian! Va urma probabil o spălare de rufe în public în cel mai pur stil românesc, pentru a demonstra italienilor că nu suntem cu nimic mai prejos decât ei şi românilor că PIR este atât de mare încât se ia de gât cu PDL în orice împrejurare, de fapt acesta fiind principalul mesaj transmis şi cu ocazia protestelor la Legea 78.
Mie, dacă bălăcăreala se va întâmpla, mi se va confirma că lupta pentru imagine a partidului lui Germani nu ţine cont de victimele colaterale, adică noi.
Nu cred că păruiala PIR – PDL sau recenta mărire a taxelor consulare reprezintă principalele probleme ale românilor din peninsulă: există lipsa de locuri de muncă, nerespectarea drepturilor muncitorilor români, manifestările de rasism sau rigiditatea autorităţilor în raporturile cu membrii comunităţii. Poate că acţionând pe aceste domenii, PIR ar putea creşte şi deveni reprezentativ pentru comunitatea românească…restul e doar publicitate înşelătoare.