Nebănuitele căi ale integrării

12 01 2011

Citeam zilele trecute în Gazeta Românească despre recenta înfiinţare a unui sindicat „românesc” în Italia. Bine, trecând de titlu, mi-am dat seama că este vorba, în realitate, despre o structură sindicală destinată apărării drepturilor tuturor „stranierilor”, construită special pe segmentul şi tipologia standard a muncii imigrantului din peninsulă: construcţii şi îngrijirea bătrânilor. O idee destul de interesantă dealtfel, ţinând cont că procentul străinilor se apropie binişor de 10% din populaţia totală (este vorba doar despre cei cu acte în regulă, cei „la negru” fiind greu de cuantificat), din care peste 77% lucrează oficial.

Comunitatea românească de aici este foarte numeroasă, depăşind numeric atât albanezii cât şi marocanii, fiind estimată la peste un milion de persoane. Majoritatea celor care, iniţial, au luat calea pribegiei doar temporar, gândind la cel mult câţiva ani de muncă „în afară”, au început să se sedimenteze şi să-şi facă planuri de viitor în Italia. Au făcut copii aici şi i-au trimis în şcolile italiene, şi-au cumpărat case şi au deschis mici afaceri, au prieteni italieni şi fac eforturi pentru a se integra. Dar, oare, ce înseamnă integrare? Şi care ar fi calea justă de urmat?
Constituirea unui partid „românesc” în Italia şi a filialelor PDL şi PSD Diaspora, cât şi intenţiile acestora de a-şi prezenta candidaţi, pe propria listă sau în alianţă cu forţe politice autohtone, la viitoarele alegeri administrative ar părea un pas înainte pe calea integrării, reflectând dorinţa noastră de a participa activ la toate aspectele vieţii din ţara gazdă. Spun „ar părea” fiindcă, încercând să întorc pe o parte şi pe cealaltă acest subiect, mi-a venit în minte următoarea întrebare: dar dacă cetăţenii moldoveni care muncesc în România şi-ar crea un Partid al Identităţii Moldoveneşti, sau filiale ale PLDM sau PCRM prin care să-şi propună proprii candidaţi la Primăria Târgu Jiului, eu cum aş reacţiona? Ne-ar apropia acest fapt sau dimpotrivă?
Oricum, eu consider că toate aceste „mişcări” politice româneşti nu sunt altceva decât simple „dureri ale facerii”, mai mult sau mai puţin abil instrumentate de interesele personale sau de grup ale iniţiatorilor şi destinate a se stinge fără a lăsa urme. Adevărata participare la viaţa politică de aici se face prin intermediul partidelor italiene, comunitatea noastră fiind aşteptată a zămisli „vârfurile” care să răzbată până la acele nivele, lucru care, dealtfel, a început să se întâmple. Şi cred că aceasta este direcţia în care trebuie mers!

Reclame




Un eventual scenariu pentru diaspora

2 06 2010

Am citit de curând aici despre un posibil scenariu pregătit în laboratoarele puterii, cu privire la declanşarea alegerilor anticipate în toamnă. Sincer să fiu, mă întrebasem şi eu, cu câteva zile în urmă, de unde atâta înverşunare în a păstra puterea, mai ales într-un moment dificil cum este acesta, când este evident faptul că, în ciuda declaraţiilor belicoase, însăşi Opoziţia fuge de guvernare ca de dracu’? Drept care găsesc destul de posibilă o atare abordare a problemei din partea PDL…

Ce s-ar întâmpla, în acest caz, în diaspora? Ar merge PDL Italia în continuare pe mâna oamenilor impuşi de Bucureşti, Brânză şi Badea? Ca să fiu sincer, a repropune doi tipi care au dat dovadă de indiferenţă crasă la adresa noastră ar fi curată sinucidere! Primul dintre ei, abonat la contracte grase cu statul, în afara plimbărilor prin juma’ de lume pe banul contribuabilului, n-ar putea bifa la capitolul „realizări” decât un amărât de proiect de lege – şi ăla lovind în interesele românilor de peste hotare. Celălalt, nici măcar atât!
Devine, din acest punct de vedere, extrem de interesantă întrunirea de sâmbătă, la Roma, a BPN a PDL Italia, ocazie în care se vor desfăşura şi alegerile interne. O spun fiindcă PDL este singurul partid românesc ce acţionează în peninsulă (exceptând PIR – Partito Identita Romena – care este însă o formaţiune înregistrată în Italia şi care nu ar trebui să interfereze cu eventualele alegeri româneşti), filialele PSD fiind, practic, inexistente. În teorie, viitorii reprezentanţi ai diasporei în Parlamentul României ar avea o majoră şansă să provină din zona portocalie, de data asta contând însă, cred eu, omul.
Ar avea, oare, PDLiştii „italieni” destule „ouă” pentru a îşi impune proprii candidaţi, în încercarea de a împuşca doi iepuri dintr-un singur foc???





Schimbare

23 12 2009

Este frumoasa si bogata limba romana iar faptul de a inota purtat de curentul sensurilor mi-a dat intotdeauna o senzatie aparte, de nefireasca fericire. Si sunt multe cuvintele care, in devenirea lor, capata semnificatii si culori nemaivazute ca niste stranii si exotice fapturi submarine supuse legilor necunoscute ale adancurilor.

De douazeci de ani incoace, termenul „schimbare” pare a fi suferit o naturala, deloc ciudata mutatie genetica, parca inadins spre a confirma legile evolutionismului. Daca pe vremea lui Ceasca „a schimba” se rezuma la o banala pereche de ciorapi, din ce in ce mai des, in zilelel noastre, il utilizam spre a defini o transformare mult mai ampla si complicata, a vietii si sperantelor noastre de viitor. Definim acum schimbarea mai mult ca pe o inlocuire, ca pe o alta alternativa la ceea ce exista deja si poate fi imbunatatit, sfera politicului fiind subiectul principal al noului sens.

La un anumit nivel insa, dinamica intelesului ne depaseste putin, din acest punct de vedere fiind noi, poate, un pic prea conservatori: ne dorim o schimbare a ceva sau a cuiva determinant, uitand ca metamorfoza noi insine am decis-o si ca tine in primul rand de noi a da continuitate acestui proces. De aceea cred ca, pentru a schimba cu adevarat, trebuie sa ne schimbam noi insine, sa invatam – nu sa cersim! – ca a cere mai mult este singura modalitate de a schimba.

Pentru anul care va sa vie va urez, voua tuturor si mie insumi, sa ne schimbam si sa schimbam in bine. Sarbatori fericite si „La multi ani!”