Care sunt așteptările noastre?

3 12 2011

(ORA ROMÂNIEI nr.30 din 03 nov. 2011)

Cu pași grăbiți, sub apăsarea spectrului crizei și a incertitudinii zilei de mâine, am intrat pe ultima linie dreaptă spre alegerile legislative și administrative din noiembrie 2012, unde și noi, cei peste un milion de români din Italia, vom fi chemați să ne alegem reprezentanții. Dar, oare, care vor fi criteriile pe baza cărora vom lua decizia finală?

Politicienii dâmbovițeni, atât cei de la putere cât și cei din opoziție, nu au reușit până acum – în opinia mea – decât o scălâmbăială tristă, întrecându-se care mai de care în a arăta cu degetul spre neputința și hibele celuilalt și evitând cu dibăcie orice propunere sau acțiune menită să readucă România pe un făgaș economic sănătos. De fapt, pare că toate energiile au fost canalizate spre un singur țel comun: Puterea. Unii, printre promisiuni fără acoperire, lupte interne pentru șefie sau acțiuni sinucigașe de suspendare a președintelui, încearcă cu disperare să ajungă la osul cu care s-au obișnuit de douăzeci de ani încoace, ceilalți, amenințând cu DNAul și cu condamnări pentru furăciuni mai vechi, nu vor în nici un chip să-i dea drumul.
Începând cu manifestațiile organizate pentru omagierea zilei naționale, prezența oamenilor politici de la București în rândurile comunității noastre din peninsulă se va face din ce în ce mai simțită și vom avea din nou – a câta oară oare? – parte de o ploaie de promisiuni, de fotografii și îmbrățișări, de propuneri care de care mai tentante și mai roze… Este, însă, aceasta ceea ce ne dorim? Vor fi suficiente câteva spectacole cu-mbulzeală gratuită, două aluzii înveninate la adresa opozanților și un zâmbet larg și plin de promisiuni pentru a ne convinge?
Viața departe de țară, în vâltoarea unei democrații autentice, aduce cu sine și schimbarea mentalității, lărgirea orizonturilor și diversificarea punctelor de vedere. Eu cred că, de această dată, românii din diaspora nu vor mai accepta să joace rolul unei mase de manevră, votul lor nemaifiind condiționat de telenovelele încropite pe malurile Dâmboviței. Vom avea – cu siguranță! – pretenția de a fi protagoniști cu drept deplin, cerând în schimb soluții reale care să ne garanteze viitorul atât acasă cât și aici.

Anunțuri




Nu iese fum, fără foc…

15 11 2011

(ORA ROMÂNIEI nr.31/17 nov.2011)

Au sărit cu toții ca arși, de la mic la mare – imediat, de această dată, și nu cu întârziere precum au făcut-o în cazul emisiunii „On va s’gener” difuzată la începutul lui octombrie pe canalul francez Europe 1! – membrii comunității, reprezentanții asociațiilor și politicienii diasporeni, să înfiereze cu demnă mânie proletară cântecelul cu iz xenofob prezentat de Radio 105 cât și anunțata lansare a CD ului ” Faccio bordello”. Într-adevăr, cu un text miop, de manea ce nu solicită decât jumătate de neuron, noua găselniță muzicală are toate atributele pentru a fi desemnată cu brio drept incitare la ură rasială împotriva românilor.

Stau și mă întreb, totuși, dacă vina acestei apariții aparține integral producătorului și emitentului radiofonic? Este toată această răbufnire de intoleranță doar o mizerie aruncată cu reavoință, o fantasmă a unui frustrat? Sau, cum câteodată se întâmplă, reflectă o atitudine, o stare de spirit? Fiindcă dacă este așa, problema este mult mai gravă și doar protestele sau denunțul în fața legii nu au puterea de a o rezolva! Poate, în acest caz, culpa ar trebui asumată într-o măsură mai largă, atât de către cei ce au promovat blasfemia cât și de către comunitatea românească, aici referindu-mă, pe de o parte, la minoritatea de conaționali care au venit în Italia cu intenții neortodoxe, dar și la politicienii români care și-au făcut obicei din a-și aduce aminte de noi doar din alegeri în alegeri, reușind astfel să inducă o conduită incoerentă, la lumea asociaționismului românesc destul de puțin permeabilă și rareori capabilă să propună și să inițieze proiecte viabile în domeniul educației civice – în ultimă instanță – la noi toți cei care, cu un zâmbet amar în colțul gurii, tolerăm muți mojiciile unora care se comportă într-o țară străină ca pe propria tarla, dându-și frâu manelelor la maxim, scuipând cu dezinvoltură coji de semințe, cerșind sau comițând delicte mai mari sau mai mici. Nu ar fi timpul, oare, ca odată cu justele noastre proteste să abordăm și aspectul responsabilității?
Criza economică actuală ce amenință să îngenuncheze Europa are, din punctul meu de vedere, și o coordonată socială, unul dintre aspectele sale constând în înmulțirea și exacerbarea tendințelor de xenofobie, de intoleranță, dialogul deschis și responsabil fiind singura cale de rezolvare a acestor tensiuni. Din acest punct de vedere, comunitatea noastră din Italia va trebui să găsească forța și determinarea pentru ca, împreună cu gazdele noastre, să depășim aceste vicisitudini și să ne reconfirmăm calitatea de cetățeni europeni.





Dreptul de a cere demnitate

23 10 2011

( ORA ROMÂNIEI nr.29/ 20 octombrie 2011)

Cerşetori, violatori, mâncători de lebede sau – mai nou – de pescăruşi sau şobolani. Hoţi, criminali sau şmenari de cărţi de credit. Acestea-s doar câteva dintre etichetele pe care interesele politice sau goana după rating le-au pus în ultimii ani românilor, titlurile de genul „ Astăzi, in Italia, peste un milion de români şi-au rupt spinarea pe şantiere în schimbul unor salarii sub medie” nefiind vandabile cititorilor şi neaducând nici un vot în plus. Din păcate!

Evident, nu există pădure fără uscături – iar a noastră nu-i printre cele mai verzi! – motivaţiile fiind multiple. Nu pot, totuşi, să nu-mi amintesc o lege de acum vreo şase şapte ani, numită şi „a hoţilor”, prin care cetăţeanului român îi era condiţionată ieşirea din ţară la vamele dinspre vest de „arătarea” a 500 de Euro. Păi, pe vremea aia, un român modest şi muncitor, pentru a avea suma respectivă trebuia să-şi pună casa gaj la bancă! Aşa că, primul efect al legii a fost plecarea imediată a hoţilor şi şmenarilor, că ei aveau de unde da, mai apoi abia învăţând şi românaşul de rând că poţi da şpagă şoferului de la autocar ca să-ţi „împrumute” preţ de-o trecere de vamă banii respectivi… Şi fiindcă tot a venit vorba de lege, nu pot să nu mă-ntreb de ce niciunul dintre parlamentarii care reprezintă diaspora nu a reuşit să găsească, în urma valului de acuze din presa occidentală, o soluţie pentru a salva demnitatea electorului său onest?!
Eu cred că, pentru a tutela interesele majorităţii, este abordabilă chiar şi restrângerea drepturilor minorităţii. De ce să fim noi, cei mulţi, priviţi cu neîncredere pentru faptele unui nebun? De ce să mă ruşinez eu auzind ţiganca care cerşeşte la colţ cum repetă placa „ La România non ce lavoro, non ce mangiare”?!
Probabil o lege care să restrângă dreptul la liberă circulaţie persoanelor de naţionalitate română care au fost găsite vinovate, în afara ţării, de delicte precum cerşetorie, furt, proxenetism, prostituţie, viol ş.a.m.d. ar fi binevenită pentru a detensiona puţin situaţia actuală. Bineînţeles, complementar, ar fi de dorit ca la ieşirea din ţară să fie distribuit gratuit şi un mic manual de educaţie civică, că sunt mulţi cei cărora le lipseşte şi aceştia vor fi primii a cădea în ispită!





Politically correct

23 09 2011

De când cu toată dandanaua asta cu DEXul, am hotărât să renunţ la cuvântul „ţigan”, considerat peiorativ, mulţumindu-mă cu faptul că (încă) nu mi s-a impus să îi numesc „romi” (sau „rromi”, în fine!) şi, răsfoind dicţionarul, am găsit sinonimul „faraon” pe care l-am adoptat. Asta nu din răutate, ci doar fiindcă nu-mi sună bine „rom” decât dacă-i vorba de Pampero (ca să nu mai vorbim de varianta cu dublu r!) Deci, azi pe la prânz, urcând în autobuz şi zărind-o, mi-am spus imediat în gând „Uite o faraoană…” N-am apucat să-mi termin ideea că mi-a venit un damf să mă dea cu roatele-n sus: abia atunci am observat că toţi ceilalţi călători îşi puseseră nasurile la adăpost – care-n batistă, care în gulerul cămăşii. Cu o stăpânire de sine şi o eleganţă care au reuşit să mă uimească, am făcut şi eu acelaşi lucru, reuşind să respir cu economie până la următoarea staţie. Libertateeee!!! Am tras aer curat în piept şi am năvălit în primul bar, comandând o cafea doar pentru a putea merge la baie să borăsc pe săturate. Apoi, mi-am luat un alt bilet, că ăla vechi expirase, şi am aşteptat următorul autobuz rugându-mă… Ceea ce este politically correct!





Meteahna naţională

20 09 2011

(ORA ROMÂNIEI nr.27/ 15 septembrie 2011)

Ce n-aş da să fi fost – noi, românii – un pic islandezi…! Ştiţi, islandezii sunt poporul ăla micuţ care trăieşte pe-o insulă din Atlanticul de Nord şi care au avut curajul să spună prin referendum că nu sunt de acord să plătească din propriul buzunar afacerile păguboase ale câtorva bănci hrăpăreţe şi cheltuielile dezmăţate ale unor politicieni inconştienţi. Ba mai mult, ieşind în stradă au determinat căderea guvernului, alegeri anticipate şi – incredibil! – modificarea Constituţiei prin aport popular. Ăştia da oameni hotărâţi să-şi schimbe soarta! D’aia ziceam, bine-ar fi fost să fi avut un pic de sânge islandez în vene!
„Cum, ar putea întreba un Michiduţă, tocmai tu care te dai mare patriot, de n-au loc ciutacii să le fie ruşine că s-au născut în România?”

Păi da, căci mândria mea de a fi român eu mi-o asum întreagă, cu tot cu metehne, una dintre acestea, nepotrivit de mare, fiind delăsarea. Din vremuri încă, din pricina acestei bube, am ales să aducem Domn de cine-ştie-unde să ne hotărască soarta, pe-ai noştri – prea puţini – ridicaţi lăsându-i să fie maziliţi de hulpăvia străinilor sau de propriile noastre interese personale iar mai nou, începând de la nefastul 23 august încoace, preferând a ne încredinţa destinul în mâna diverselor şlehte de şmecheraşi perindate la putere înainte şi după Revoluţie. Ne place la nebunie să ne lamentăm de lipsa unui mititel şi a unei beri în plus, de creşterea taxelor consulare, de faptul că lucrăm la negru, cu bani puţini şi umilinţe, fără ca cineva să ne sară-n ajutor, că suntem trataţi drept cerşetori şi trimişi la locurile de categoria II într-o Europă care părea a avea doar vagoane de lux… Daaaa, implacabil ne atrage ideea de a ne plânge de orice, pentru ca apoi să revenim imediat la imobilitate aşteptând ca alţii să decidă şi să ridice glasul în locul nostru! Am ridicat la asemenea artă delăsarea încât însuşi principiul l-am transformat în motiv de a ne împiedica în discuţii spre a ne opri în aşteptarea unui miracol făcut de alţii…

Numărul românilor din Europa care locuiesc în afara ţării de origine este estimat la circa 4 milioane, cifră care le-ar da „dreptul” alegerii a 26 de senatori şi a 63 de deputaţi în Parlamentul României. Evident, matematica electorală nu va permite niciodată o astfel de performanţă fiilor rătăcitori ai României, dar a încerca marea cu degetul înseamnă totuşi mai mult decât a ne plânge de milă, nu credeţi?

PS. Deşi nu are absolut nici o legătură cu subiectul, ţin să-mi anunţ compatrioţii care încă nu au aflat că a te ridica în picioare atunci când este intonat imnul naţional al ţării de origine sau al celei gazdă constituie o dovadă de bună creştere şi respect!





Un dezavantaj enorm

6 09 2011

(ORA ROMÂNIEI nr.26/ 01 septembrie 2011)

Abia încheiate vacanţele, sub spectrul sumbru al incertitudinilor economice din zona Euro, pentru comunitatea românească din diaspora începe o perioadă care se anunţă extrem de încărcată şi animată din punct de vedere politic: anul preelectoral.
Spre deosebire de ultimul scrutin la care am participat şi la care – spun gurile rele! – votul nostru a fost decisiv, de data aceasta unicul nostru atribut va fi acela de a ne alege, pentru viitorii patru ani, reprezentanţii în parlamentul de la Bucureşti. Adică acele persoane care, fiind la curent cu toate problemele cu care se confruntă comunitatea de aici, s-ar implica în găsirea şi elaborarea unor soluţii pe care să le înainteze legislativului. Iată de ce, din ce în ce mai multe voci pretind lansarea candidaturilor unor personaje politice din diaspora, care trăiesc aici şi au legături nemijlocite cu toate aspectele cotidiene ale vieţii departe de ţară.

Acest lucru ar fi lesne de realizat în cazul în care principalele partide româneşti, a căror mare majoritate au filiale în Italia, ar rezista presiunilor interne şi s-ar decide să propună candidatura unui politician român din diaspora. Cum însă probabilitatea unei astfel de decizii este extrem de redusă, recentele conflicte „teritoriale” din PDL Diaspora cât şi repetatele tentative ale deputatului PSD Rizea de curtare a comunităţii fiind o destul de clară dovadă, ar rămâne, ca alternativă, candidatura unui „independent” susţinut eventual de către asociaţiile româneşti şi – de ce nu!? – de de cele câteva mici partide ale românilor înregistrate în Italia. Doar că, în acest caz, legea electorală românească prevede validarea candidaturii doar dacă există o listă de cel puţin 2000 respectiv 4000 de susţinători înscrişi pe listele electorale permanente arondate colegiului pentru care se depune candidatura. Aici e hiba: în timp ce în România simpla înregistrare la Evidenţa Populaţiei duce implicit la înscrierea pe lista electorală permanentă, majoritatea covârşitoare a românilor din diaspora votează pe listele adiţionale, doar dobândirea paşaportului de cetăţean român cu domiciliul în străinătate sau o cerere adresată şi procesată de către Autoritatea Electorală Permanentă cu cel mult 45 de zile înaintea scrutinului garantând înscrierea pe lista permanentă.
În concluzie, probabilitatea ca un „stranier” pursânge să acceadă în Parlamentul de la Bucureşti este foarte redusă, acest lucru constituind un mare dezavantaj pentru comunităţile româneşti din străinătate şi, în acelaşi timp, o reală fisură în relaţia dintre statul român şi cetăţenii săi aflaţi în afara hotarelor.





Furtuna perfectă

26 07 2011

ORA ROMÂNIEI nr.25/ 04 august 2011)

Mama natură ne-a demonstrat în nenumărate rânduri că evenimente aparent puţin importante şi îndepărtate, întâlnindu-se conjunctural, pot genera explozii uriaşe de energie distrugătoare, de nestăpânit.

Deşi are la dispoziţie un teritoriu mai mare decât al României, populaţia Norvegiei este de doar 4,8 milioane de locuitori, număr aproape identic cu cel al cetăţenilor americani care la recensământul din 2006 şi-au declarat originile norvegiene. O ţară cu tradiţie într-ale emigrării, deci! Cu toate că problemele generate de fluxul imigraţionist nu sunt nici pe departe egale cu cele cu care se confruntă alte state europene, cu toate că discursurile politicienilor locali la adresa noilor veniţi nu au fost niciodată vehemente iar manifestările de rasism sunt destul de rare, un Behring Breivik, un monstru cu imaginaţie bolnavă, şi-a urzit plasa de distrugere şi moarte chiar pe aceste meleaguri.
Stau şi mă întreb ce s-ar întâmpla dacă, într-o ţară pasională şi impulsivă ca Italia, ar exista undeva, latent, un Behring Breivik, un tip dispus să apese trăgaciul necondiţionat mânat doar de incapacitatea sa de a-i înţelege pe ceilalţi şi, poate, de simpatia pe care a arătat-o un europarlamentar leghist, Borghezio, faţă de „ideile sănătoase” ale atentatorului de la Oslo? S-ar crea în acest caz, oare, condiţiile unei furtuni perfecte: o Italie cu o economie în genunchi care depinde într-o apreciabilă măsură de imigranţi, o ofensivă agresivă a Ligii Nord care, în lipsă de soluţii, mizează doar pe cartea xenofobiei şi un amestec instabil şi exploziv de insecuritate economică şi socială a populaţiei autohtone?
Mă rog să nu am dreptate!