Furtuna perfectă

ORA ROMÂNIEI nr.25/ 04 august 2011)

Mama natură ne-a demonstrat în nenumărate rânduri că evenimente aparent puţin importante şi îndepărtate, întâlnindu-se conjunctural, pot genera explozii uriaşe de energie distrugătoare, de nestăpânit.

Deşi are la dispoziţie un teritoriu mai mare decât al României, populaţia Norvegiei este de doar 4,8 milioane de locuitori, număr aproape identic cu cel al cetăţenilor americani care la recensământul din 2006 şi-au declarat originile norvegiene. O ţară cu tradiţie într-ale emigrării, deci! Cu toate că problemele generate de fluxul imigraţionist nu sunt nici pe departe egale cu cele cu care se confruntă alte state europene, cu toate că discursurile politicienilor locali la adresa noilor veniţi nu au fost niciodată vehemente iar manifestările de rasism sunt destul de rare, un Behring Breivik, un monstru cu imaginaţie bolnavă, şi-a urzit plasa de distrugere şi moarte chiar pe aceste meleaguri.
Stau şi mă întreb ce s-ar întâmpla dacă, într-o ţară pasională şi impulsivă ca Italia, ar exista undeva, latent, un Behring Breivik, un tip dispus să apese trăgaciul necondiţionat mânat doar de incapacitatea sa de a-i înţelege pe ceilalţi şi, poate, de simpatia pe care a arătat-o un europarlamentar leghist, Borghezio, faţă de „ideile sănătoase” ale atentatorului de la Oslo? S-ar crea în acest caz, oare, condiţiile unei furtuni perfecte: o Italie cu o economie în genunchi care depinde într-o apreciabilă măsură de imigranţi, o ofensivă agresivă a Ligii Nord care, în lipsă de soluţii, mizează doar pe cartea xenofobiei şi un amestec instabil şi exploziv de insecuritate economică şi socială a populaţiei autohtone?
Mă rog să nu am dreptate!

Vorbe

( ORA ROMÂNIEI nr.24/21 iulie 2011)

Se vorbeşte frecvent şi cu emfază, mai ales în mediul politic, despre membrii comunităţii şi despre nevoile lor. Cuvinte mari, cât roata carului de mari, asaltează cu mărinimie urechea ascultătorului în aşteptarea „apericenei” de după discurs. Atât de frumos şi cu grijă ambalate vorbe îmbietoare încât nici prin gând nu ţi-ar trece că va rămâne cineva neconvins de adevărurile sublime zugrăvite de orator…

Abia terminată tirada, făcute mulţumirile şi felicitările de rigoare ( Aţi observat, la fiecare ocazie din asta invitatul trebuie musai să-i mulţumească organizatorului iar acesta din urmă, pentru a nu se lăsa mai prejos, felicită din toţi plămânii invitatul?!) şi înghiţită ultima gură de udeală, omu’ de rând îşi încheie mulţumit rolul său de participant efemer la punerea la cale a rosturilor ţării – sau, mă rog, ale comunităţii, doar pe drumul spre casă, câteodată – sau alteori chiar după săptămâni întregi! – descoperind cu uimire că lui nu i s-a cerut nici o părere. Ba mai mult: nici măcar unul dintre preadistinşii de pe scenă nu i-a aruncat o privire, el contând în economia evenimentului doar ca un fel de obiect de inventar şi existând fizic, eventual, doar în ochii responsabilului cu mesele, cel care supraveghează ca toată lumea să apuce fix doi mititei şi nimeni să nu profite de inocenţa unei sticle de bere în plus. Da’ nu-i bai, ocazia se va ivi cu siguranţă peste patru ani şi asta nepunând la socoteală europarlamentarele sau administrativele! Şi, cum între timp oricum n-are ce face iar poleiala titlului de „elector” s-a şi ros pe la coate, omu’ nostru se aruncă plin de îndârjire a urmări pe Facebook şi în jurnale mărinimos distribuite gratis porcăiala dintre cei care mai adineauri se felicitaseră în văzul lumii sau dintre ei şi duşmanii lor de moarte, opozanţii la al căror miting el însuşi degustase, cu doar o zi înainte, vin roşu la carton şi cârnăciori olteneşti reci.
Nevoile, grijile şi suferinţele sale vor rămâne tăcute şi încruntate, aşa cum au făcut-o dintotdeauna, puse la păstrare până la viitoarele alegeri precum stranii exponate de muzeu ale căror înţelesuri nimeni nu mai ştie să le descifreze…
Şi uite-aşa, mai sărind peste-o vacanţă, mai băgând două ore peste program şi un „senviş cu crenvuşti de la Lidl” ca să-i ajungă banii de rată la maşină, copiii au crescut şi nu mai ştiu să răspundă decât în italiană iar omu’ nostru, puţin mai adus de spate dar tot ţanţoş şi mândru de insigna cu tricolor de la rever, se trezeşte zorind plin de speranţă la mitingul electoral, îmbătat parcă de mireasma abia ghicită a bunătăţilor de după şi de vuietul din depărtare, deja cunoscut, al cuvintelor unui politician. Cuvinte mari cât roata carului…