Am urmărit cu îngrijorare, încă de la început, evoluţia situaţiei de la centrala nucleară japoneză Fukushima. Deşi iniţial părea că situaţia este gestionabilă şi toată lumea era încrezătoare – ce naiba, era vorba despre Japonia! – ulterior lucrurile au luat o întorsătură urâtă, nivelul alarmei fiind ridicat de la 4 la 5 şi apoi la 6, pe o scară de la 1 la 7. Unde 7 înseamnă Cernobâl. Din punctul meu de vedere, guvernul japonez şi responsabilii de la TEPCO, societatea ce gestiona uzina, au fost conştienţi încă de la începutul crizei de gravitatea situaţiei, ambiguitatea datelor furnizate presei şi încercările de minimalizare a dimensiunilor dezastrului reprezentând doar o timidă încercare de prezervare a imaginii Ţării Soarelui-Răsare: un semn de egalitate între Fukushima şi Cernobâl ar avea consecinţe economice catastrofale atât pentru Japonia cât şi pentru principalii ei parteneri comerciali.
Dacă accidentul din 1986 petrecut în Ucraina a putut avea loc datorită avidităţii unei Uniuni Sovietice cu pretenţii de superputere mondială, dezastrul ecologic din Golful Mexic provocat de BritishPetroleum şi criza nucleară din Japonia – precum şi miile sau poate milioanele de „mici” accidente, deversări, infiltraţii etc. – au fost şi sunt provocate din aviditate pentru bani, din dorinţa nemăsurată a multinaţionalelor de a se îmbogăţi peste măsură. Chiar şi călcând peste cadavrele „colaterale”.
Eu asemuiesc Pământul de astăzi cu ştrandul tinereţii mele de la Târgu Jiu: apa se schimba o dată la zece zile şi, dacă în primele două zile era curată şi cristalină, a treia zi începea să capete o uşoară tentă gălbuie ce se accentua apoi, ajungând în ultimele zile la un verde-jeg scârbos.
Planeta noastră a ajuns deja la ziua a treia…
Comentarii recente