Tot Caragiale, săracu’…

A sosit ca o boare, sub titlul pompos de ”Proiect legislativ – Lege pentru românii din străinătate”, copy/paste riguros după normele metodologice de aplicare a unei legi italiene. Într-atât de copy/paste încât despre români se pomenește doar în titlu, textul în sine referindu-se la italieni. În esență, cei care au creat mărețul eveniment pe Facebook (și pe care, în continuare, îi vom numi generic ”Dom’ Covrig”) doresc înființarea pentru românii din străinătate, după modelul italienilor, a unor ”comitete” care, cu sprijinul misiunilor diplomatice din teritoriu, să interacționeze cu autoritățile locale. Totul legiferat în România dar fără valoare pe un teritoriu străin în cazul în care nu există un acord cadru între statele respective, adică un fel de asociații de locatari în care fiecare Dom’ Covrig responsabil (comisar?) se va simți îndreptățit să accepte cu îngăduitoare superioritate plângerile vecinilor de aceeași naționalitate și să se burzuluiască la gunoierii care iar au lăsat mizeria-n tomberon. Tomberon pe care o să-l doară-n burzuluială!
Bun. Lăsând la o parte scopul (pe cât de nobil, pe atât de inutil!), inițiativa menită a face fericiți milioanele de români care mișună în afara țării fără prea mari gânduri de întoarcere, după ce că-i șchioapă din naștere prin plagiat mai e și chioară, neținând cont de un lucru elementar: Dom’ Covrig, în graba obținerii hârtiuței de responsabil/coordonator/emanat/reprezentant/comisar al comunității, propune o dezbatere serioasă cuplată cu celebrarea lui Eminescu, într-un veritabil maraton ”noi cântăm, noi dansăm, noi plătim”, fără a avea o idee clară cu privire la modalitățile efective de promovare a unui proiect legislativ, din acest punct de vedere Dom’ Covrig simțindu-se cel puțin senatorul unui stat bogat din America, îndreptățit să proptească legi în aplauzele generale…
Ar mai fi de zis dar, din fericire, există Caragiale.

De sfârșit de an

Se încheie, azi, un an extrem de dificil, contorsionat de lupte politice, criză economică severă și ambiții mici. Pentru diaspora, un an nefast în care am ratat cu brio o mare șansă: aceea de a deveni o forță. Am reușit, în schimb, grație mâncătoriilor, lucrăturii pe la spate și a egoismului incomensurabil să ne dăm reala măsură a impotenței și a micimii: suntem o enormă masă fragmentată, incapabilă de agregare, extrem de receptivă la manipulare și de un egocentrism de invidiat. PUNCT.
Nu faptul că majoritatea covârșitoare a diasporenilor nu au mai citit o carte de-o viață este îgrijorător, ci acela că s-au împăcat cu această stare și chiar se simt bine, ridicând precocitățile de melc amputat la rangul de filozofie de viață. Tocmai de aceea, la sfârșitul acestui an, nu o să vă fac tradiționalele urări ci o să închei cu un proverb: ”Cum îți așterni, așa o să dormi!”
Atât.

Eu cu cine votez?

Dragă Curte Constituțională,

Știu, ai dreptate, în mod normal nu te-aș putea deranja cu problemele mele: există instituția Avocatului Poporului căreia ar trebui să mă adresez pentru a-mi face auzită jalba. Mi-e teamă însă – spun gurile rele că ar fi fost politizată în vară și că ar fi devenit un fel de apendice de fațadă, să nu ne tragă Europa de urechi că n-am avea. Da’, mai presus de toate, dragă Curte Constituțională, m-am gândit că – știi și tu foarte bine! – în România noastră, până să ajungi la Dumnezeu te mănâncă sfinții…

Vin alegerile legislative și, ca orice cetățean conștient de îndatoririle sale civice, am căutat să nu fiu prins pe picior greșit: am verificat unde și în ce condiții pot vota, orarul – să nu cumva să întârzii! – și am răsfoit toate ofertele candidaților din circumscripția mea. Ajuns la acest punct, m-am cam blocat: niciunul dintre cei care-și dispută un loc de deputat sau senator pentru diaspora nu a reușit să mă convingă: unii dintre ei, cei care încă își exercită primul mandat conferit de românii din străinătate, nu au făcut în acești patru ani nimic concret pentru a-mi îmbunătăți viața, mie sau comunității din care fac parte. Ba, dimpotrivă, senatorul Badea chiar a dat cu bâta-n baltă votând pentru a-mi mări taxele consulare, deși chiar dacă s-ar fi abținut legea ar fi trecut oricum. Acestora – m-am hotărât! – nu pot să le acord din nou încrederea mea. Alții, și ei ”pe post” în parlament însă aleși în alte circumscripții, m-au umilit în trecut cu declarațiile lor sau au avut o activitate extrem de slabă (ca să nu zic de-a dreptul păguboasă, referindu-mă la gestionarea cazului Mailat de către fostul ministru de interne, actual senator, Cristian David). Nici aceștia nu cred că ar putea reprezenta soluția pe care mi-o doresc. Ar mai fi câțiva: cei ale căror promisiuni electorale de-a dreptul deșănțate m-au descurajat chiar de la început, exponenții unor partide xenofobe cu care nu voi vota niciodată sau un candidat care nici măcar nu și-a făcut o minimă publicitate – este pe listă și atât!

Eu cu cine votez?

Bineînțeles, există și votul în alb – mi-am zis. Din păcate, citind reglementările în vigoare, am constatat că votul în alb este definit ca fiind ”buletinul de vot care nu are aplicată ștampila VOTAT” și că nici măcar nu va fi luat în considerare ca fiind vot valabil exprimat…

Răsfoind articolele din Constituție care se referă la drepturi și libertăți, dragă Curte Constituțională, mi-am dat seama că, printr-o ironie a soartei, nu-mi sunt aplicabile, nici mie și nici altor cârcotași ca mine: ne este îngrădită libertatea gândirii și a opiniilor, garantată de articolul 29, prin faptul că nu ne putem exprima opinia politică prin vot. Adică, eu și, probabil, mulți alții suntem practic împiedicați de către actuala lege electorală în vigoare să exprimăm prin vot faptul că NU NE SIMȚIM REPREZENTAȚI de niciuna dintre opțiunile de pe buletinul de vot. Sigur, nu vom fi singurii privați de drepturi sau libertăți constituționale de către această lege electorală șubredă (și prietenii mei, care se află în aceste zile în vizită în Italia, nu vor avea dreptul de vot fiindcă nu sunt nici domiciliați și nici rezidenți aici) însă, reflectând la procentul de participare la urne de acum patru ani, când mai puțin de jumătate dintre români au decis actualul parlament, un gând fugar m-a îngrijorat: nu cumva nu sunt eu o excepție, ci doar o voce a majorității care, din lipsa instrumentelor legale de a-și manifesta refuzul de a fi părtași ai unei clase politice viciate, a renunțat să se prezinte la urne?

Închei, dragă Curte Constituțională, cu o singură întrebare: eu cu cine votez?

Revoluția fake

Mi-am făcut și eu pancartă, că e la modă și la liber: se poate protesta de oriunde și din orice poziție, cu revendicări la alegere și fără să te-ntrebe nimeni pe unde ai prășit în ultimii cinci ani. Și, cum nu am vrut să dezamăgesc, am ales să rămân consecvent unei teorii ale mele mai vechi, care adecvată cerințelor lozincii moderne ar suna ” PD-L și USL, aceeași mizerie!” Zis și făcut: am ales o imagine ilustrativă, reprezentând un superb closet mânjit de căcat ( aici, s-ar putea lamenta unii, aș fi putut folosi un termen mai blând, ”rahat”, dar eu consider că prin asta aș denatura mesajul!), i-am atașat textul pe cât de bine m-am priceput eu și i-am dat drumu’ pe Facebook, gândindu-mă că, pe de o parte, este singurul mod în care pot protesta tocmai din Italia și, pe de altă parte, că pe rețeaua de socializare este puțin probabil să întâlnesc vreun jandarm dispus să mă blagoslovească. Aș, de unde, a apărut imediat unu’ să-mi reproșeze că ”asta e lozincă pedelistă”… Adică de ce ”pedelistă”, ăștia se bagă singuri în căcat? ”Nu, dom’le, da’ afirmând că PD-L=USL=mizerie induci ideea că nu există alternativă și, implicit, schimbarea guvernului este inutilă” Păi eu chiar asta am vrut să spun!

A nu pune semnul egalității între Putere și Opoziție înseamnă a închide ochii, a accepta tacit faptul că, mai presus de acuzații și înjurături reciproce în fața camerelor de luat vederi, între politicienii respectivi există – nu de azi! – puternice raporturi de afaceri din care singurul păgubit este statul. A refuza evidența echivalenței e ca și când ne-am preface că nu știm că raportul de forțe se măsoară exclusiv în dosare despre potlogăriile fiecărui politician, pe sistemul ”dacă mă dai în gât cu treaba aia, te dau și eu cu cealaltă”. Înseamnă, până la urmă, a accepta că vom fi nevoiți, din nou, să mergem la urne ca să alegem ”răul cel mic”, după care acesta, prin îmbuibare din bani publici, se va transforma în ”rău mare” și vom fi din nou chemați să-l înlocuim cu fostul ”rău mare”, devenit între timp mai mic… Înseamnă să fim de acord cu o normalitate în care marii corupți au abonament la NUP, jegul pușcăriilor fiind rezervat exclusiv șomerului care a îndrăznit să fure o pâine pentru copii. Înseamnă să le fim complici!
Păi, domnilor, hotărâți-vă o dată: vreți o revoluție sau un fake?!

Aspiranții din umbră

(ORA ROMÂNIEI nr.34/19 ianuarie 2012)

Protestele vehemente din ultimele zile, desfășurate atât în București cât și în alte 17 principale localități din țară și culminate cu actele de violență extremă la care s-au dedat ambele tabere – protestatari și jandarmi – au văzut contrapuse o masă considerabilă de cetățeni afectați în mod drastic de efectele politicilor de austeritate și exasperați de lipsa de perspective oferită de guvernanți, o putere din ce în ce mai autoritară și incapabilă de a găsi punți de comunicare și o opoziție moale, a cărei unică soluție este accederea la putere cu orice preț.

Deși începută sub semnul solidarității cu fondatorul SMURD, doctorul Raed Arafat, mișcarea s-a transformat foarte repede în protest, principalul chemat în cauză fiind președintele Băsescu, cel ce a declanșat demisia lui Arafat, acuzat de grave devieri autocratice și de scăderea drastică a nivelului de trai al populației. Într-un fel, chiar dacă este evident un anumit joc de culise, vorbim despre o reeditare a momentului ’89, principalii factori determinanți ai ieșirii în stradă find mai ales foamea și sentimentul de incertitudine a zilei de mâine. Nu voi sta, însă, să disec un gest perfect îndreptățit – și, mai ales, profund democratic! – al românilor, singurul meu regret fiind conul de umbră rămas în urma degenerării protestului în violență gratuită. Ceea ce mi-a atras atenția, însă, este al treilea element implicat în conflict, și anume participarea de pe margine: grobiane, frecându-și mâinile cu satisfacție morbidă, televiziunile alarmiste și onor membrii unei opoziții impotente au avut rolul de chibiți scuipători de coji de semințe și incitatori, dorul de rating și de răsturnare cu orice preț al pozițiilor de forță fiind singura lor revendicare. Am urmărit cu stupoare cum, în mod mirat-persuasiv, o moderatoare TV se întreba ” Dar ce se întâmplă cu restul populației, nu-s puțini doar o mie de manifestanți?”. Și cum un copreședinte al opoziției, deși nega orice legătură cu organizarea evenimentelor, sugera continuarea acestora exact în momentele în care ciocnirile cu forțele de ordine erau în toi.
Din punctul meu de vedere, protestul este, alături de vot, una dintre puținele arme democratice pe care cetățeanul le are la îndemână în condiții extreme, acesta trebuind totuși să se desfășoare fără a degenera în manifestări violente. Din păcate, se pare că întotdeauna, de pe urma unui astfel de demers popular, vor exista șacali gata să profite, participanți de pe margine care să toarne gaz peste foc în speranța căpătuirii pe spinările tăbăcite de jandarmi ale oamenilor ajunși în pragul disperării. Și nu este exclus ca în acest an tumultos bântuit de spectrul crizei și frământat de viitoarele alegeri parlamentare din România, inclusiv în diaspora să-și facă apariția diverși ”salvatori ai neamului” dubioși, care abia așteaptă frecându-și mâinile cu satisfacție, pe margine, un moment prielnic pentru a scoate capul.

ILIESCU ASASIN – Măcar cu atâta suntem datori!

Eu am fost unul dintre cei care au participat la Revoluție. N-am făcut mari acte de eroism, fiindcă în Târgu Jiul meu natal căderea regimului comunist s-a făcut oarecum soft, fără focuri de armâ și vărsare de sânge. Pur și simplu, pe la miezul zilei de 22 decembrie 1989, am intrat în sediul fostului Comitet Județean, am vandalizat (ei, da, și acum mai simt satisfacția și ura cu care am făcut-o!) portretele gunoaielor de Ceaușești și am vorbit oamenilor din fața clădirii. Nu știu ce le-am spus, momentul fiind prea mare și prea încărcat de emoții, însă țin minte că eram pe aceeași lungime de undă, rezonam… Nu am plecat de acolo decât a doua zi după Crăciun, când era deja clar că învinsesem. Pentru mine a fost o Revoluție. Și pentru morți A FOST O REVOLUȚIE! Pentru Iliescu nu. Pentru el a fost doar o punere în scenă menită să-l catapulteze la putere cu orice preț… Și ce preț!!!

Au trecut 22 de ani în care am aflat cu siguranță un singur lucru: că au murit oameni. Teroriștii, libienii, ”securiștii fanatici loiali dictatorului” s-au evaporat ca prin minune, nu există dovezi și nici vinovați. Doar uitarea, fiindcă ăsta este singurul lucru care ni se sugerează cu insistență: uitați, gata, s-a terminat! EU NU VREAU SĂ UIT! ȘI VREAU CA EI SĂ ȘTIE ASTA, CĂ NU VOM UITA! Măcar cu atâta suntem datori…
În micimea noastră de muritori de rând, să le arătăm că, deși au reușit să-și șteargă orice urmă, noi știm adevărul: intrați pe Google și căutați ”ILIESCU ASASIN”. Tastați aceste cuvinte de cât mai multe ori, cu furie, până când motorul de căutare va ”învăța” formula și va începe să o sugereze. Și dați mai departe, prin orice mijloc, acest anunț. MĂCAR CU ATÂTA SUNTEM DATORI

Două gânduri

(ORA ROMÂNIEI nr.33/ 15 decembrie 2011)

Am participat, în ultimele două săptămâni, la o serie de evenimente și întruniri ale comunității dedicate atât celebrării zilei naționale cât și începutului perioadei de sărbători de sfârșit de an, manifestări animate de bucurie, generozitate și – în mod special – de unitate.

Am avut ocazia să văd pentru câteva clipe o comunitate ideală, unde moldoveni, olteni, ardeleni, asociații mai mari sau mai mici, biserici și politicieni din mai toate partidele au reușit să-și canalizeze forțele într-un singur scop, mai presus de toate. Și le-a reușit! Prin prisma românismului, sfârșitul anului a reprezentat un unic moment în care s-a reușit într-adevăr crearea imaginii unei comunități românești unite, care-și cunoaște foarte bine nevoile, datoriile și calea de urmat. Interese și năzuințe meschine au dispărut ca prin minune, lăsând loc lucrurilor care contează cu adevărat: s-a redescoperit sensul cuvântului ”noi”, s-a reinventat comunitatea în toate coordonatele ei, s-a simțit și s-a trăit românește… Nu știu dacă această inedită, îmbucurătoare turnură va fi consemnată doar la capitolul momentelor efemere destinate a fi repede uitate sau, dimpotrivă, va reprezenta o revelație, devenind o răscruce și în același timp un punct de plecare, acest lucru depinzând în mare măsură de noi toți. Un singur lucru este sigur: urmează o perioadă dificilă, în care efectele crizei ar putea fi ingredientul exploziv adăugat cazanului multietnic și cultural numit Europa și, mai ales în condițiile în care nu se găsește pe teritoriul național, doar o comunitate puternică și bine legată va avea toate atuurile pentru a înfrunta valul.
În prag de sfârșit de an, vă urez să redevenim, așa cum am fost dintotdeauna, frați români. La mulți ani!