Revoluţia furată

18 12 2010

(ORA ROMÂNIEI nr.10/18.12.2010)

Cu douăzecişiunu de ani în urmă eram cu toţii mult mai tineri şi mai inocenţi. Prea tineri, poate şi prea necopţi. Prea creduli şi prea lipsiţi de apărare în faţa unui show mediatic live care, chiar sub privirile noastre, regenera cadavrele Partidului şi temutei Securităţi, pe care tocmai le doborâsem.

Crăciunul lui 1989 ar fi trebuit să fie o mare sărbătoare a noastră, a românilor izbăviţi de teroare; în schimb, sub acoperirea sângelui ce încă mai mustea din cadavrele anonimilor, a rafalelor ce răzbăteau din televizor sau din casa de alături şi a execuţiei la ordinul noii Puteri a cuplului de dictatori, românilor li se pregătea o nouă închisoare, nemaivăzută şi diabolică. Sub privirile îngăduitoare ale „emanaţilor” Revoluţiei, în frunte cu „dizidentul” Iliescu, şleahta de activişti, turnători şi torţionari securişti s-a transformat peste noapte într-o prosperă şi neprihănită clasă de oameni de afaceri care s-a pus pe lucru imediat, reuşind în scurt timp să acapareze mare parte din economia românească şi să oficializeze reguli ce noi doar le bănuiam a exista înainte: manipulare grosolană, hoţie, corupţie şi minciună sfruntată…
De mai bine de douăzeci de ani, frumoasa noastră Românie creşte pe un schelet strâmb şi cocoşat dictat de interesele noii nomenclaturi. Doar noi am rămas aceiaşi: puţin mai bătrâni şi parcă un pic mai înţelepţi, un popor harnic, ospitalier şi iertător.
De mulţi ani încoace, am renunţat să mai aprind lumânări în Decembrie. Fiindcă asta nu va schimba nimic. Mă rog, în schimb, să ne trezim din nou şi să avem puterea de a sfărşi ceea ce am început în 1989. Şi, de data acesta, să fim neiertători!





Crâmpeie de Românie

28 11 2010

( ORA ROMÂNIEI nr.8/ 20 noiembrie 2010)

Am intrat în ţară pe la Porţile de Fier. Vama românească era în renovare, aşa că a trebuit să aştept câteva minute… Într-un final, un funcţionar mi-a făcut semn să mă apropii. Ne-au verificat actele şi am trecut la controlul vamal. Nici slovenii, nici croaţii şi nici sârbii nu controlaseră însă, cum România era destinaţia finală, mi s-a părut normal să fie controlată maşina. Vameşul m-a întrebat dacă transport arme sau droguri. „Nu”. „Da’ ce aveţi?”. „Păi… cadouri, dulciuri, hainele noastre (că mergeam la nuntă!)…”. „Altceva?”. „ Cafea”. „Cafea aveţi multă?”. „Cred că vreo zece sau doi’şpe pachete”. „V-am fi recunoscători dacă ne-aţi lăsa şi nouă unul”. Le-am lăsat, că eram destul de obosit după paisprezece ore de condus ca să mai fiu ţinut câteva ceasuri în vamă.

Benzinăria era jegoasă. Asta în ciuda faptului că fusese modernizată de curând. În timp ce vânzătoarea introducea în casa de marcat nişte complicaţi algoritmi, numai de ea ştiuţi, spre a-mi calcula costul celor 15 litri de motorină şi a rovignetei pe o săptămână, o voce a întrebat dacă a trecut moţiunea de cenzură. „Ăştia nu mai pleacă!” a venit, sec, răspunsul. Cu un zâmbet blazat şi un pic tâmp, lumea l-a privit o clipă pe cel ce răspunsese. Apoi fiecare şi-a văzut de treabă.

De la Şimian spre Hinova şoseaua a fost renovată. Semnalizarea rutieră este foarte bine pusă la punct şi asfaltul atât de neted încât „Floricica” mea aproape uitase de chinurile gropilor din centrul Severinului. În dreapta, albastră şi liniştită, vălurea Dunărea dantelată de câteva cupluri de lebede şi eu, nătâng ca-n tinereţe, m-am îndrăgostit a nu-ştiu-câta oară de ea.

Vânzătoarea de pe marginea şoselei a desfăcut capacul borcanului îmbiindu-mă să gust: nu prea mă omor eu după mierea de albine însă am cumpărat-o fiindcă aroma mi-a amintit de un tei al copilăriei mele.

„Mă duc să-mi iau ţigări de la magazinul din sat” îi spun socrului meu. „Nu au”. „Atunci, zic eu, de la bar”. „Nici ăia nu mai au, că nu le rentează”. „Bine, insist, şi cei care fumează de unde iau?”. „Mă duc eu să-ţi iau de la un om din sat, netimbrate. De altele nu găseşti”

Câinii ăştia-s fenomenali: au fost neliniştiţi toată dimineaţa înainte de a sosi noi, parcă ar fi ştiut.

Schimbând canalele mi-am dat seama că cea mai bună televiziune din România este „Discovery”. Toate celelalte înjură sau laudă guvernul.

Mirii sunt tinerei, frumoşi şi nerăbdători iar soarele de toamnă generos. Dat fiind că tocmai se va trece la ora de iarnă, vor avea cea mai lungă noapte a nunţii. Restaurantul micuţ şi cochet, bucatele gustoase şi frumos aranjate şi vinul excelent desăvârşesc unirea lor. „Casă de piatră!”

Şoseaua nouă te îmbie să accelerezi. Cu toate acestea, prin micuţele sate toate maşinile se încăpăţânează să nu depăşească viteza legală. Explicaţia, dată de un şofer vechi, este că stau „rutieriştii” la pândă. „Păi, dacă le-a tăiat salariile… să mai rotunjească şi ei!”

Vremea se-ncăpăţânează să fie frumoasă parcă spre a-mi aminti că m-am întors după prea mult timp şi m-am oprit prea puţin pentru a putea gusta, dulce-amărui, din ţara mea…





România în sens giratoriu

30 09 2010

Publicat în ORA ROMÂNIEI nr 4/25.09.2010

„Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne…”

De vreo douăj’ de ani ne tot învârtim în jurul cozii. Practic, România pare a fi nimerit în miezul unei discontinuităţi spaţio-temporale ce face ca totul să rămână aşa cum a fost, un fel de Australie încăpăţânându-se să-şi păstreze peste vremuri dinozaurii, în ciuda pretenţiei de schimbări democratice, a apartenenţei la o Europă unită şi a ciotului de autostradă neterminată. Singurele a se fi schimbat cu adevărat sunt cifrele, însă într-o mică măsură, această „anomalie în anomalie” afectând doar numărul şi mărimea conturilor, a proprietăţilor şi a afacerilor celor câteva sute de politicieni ce joacă pe rând, la fiecare patru ani de două decenii încoace, rolul „răului cel mic”. Şi care se transformă, pe măsură ce timpul trece, într-o nouă specie, intangibilă, într-o castă având unic scop îmbogăţirea personală pe orice cale şi perpetuarea propriei hegemonii.

Puţine s-au schimbat în România însă noi, mulţimea, prostimea ce face ca acel petec de pământ să fie numit aşa, nu ne numărăm printre ele. Evident, cursul vremii ne-a determinat să dăm salamul de soia pe Coca Cola şi termopane, însă mie aceasta îmi pare a fi mai mult un accident evolutiv care confirmă regula: continuăm impasibili, într-un fel de acces de masochism colectiv, să alegem între un rău şi altul, să dăm girul nostru unuia sau altuia care a mai fost şi a mai promis… Este, dacă vreţi, un perpetuu show live, un „Ciao Darwin” în care eternul câştigător va fi echipa restrânsă de şmecheri, noi restul având rolul de recuzită, de umplutură destinată a se face de râs şi a-şi aplauda propriul eşec…
Nu, să nu mă înţelegeţi greşit, eu nu vreau să vă propun un nou partid al cărui lider să fiu împreună cu amicii mei, nu vă cer să-mi acordaţi mie încrederea în numele unei soluţii miraculoase pe care nu o deţin, departe de mine gândul de a mă substitui celor ce ne joacă destinele la ruletă! Singurul lucru pe care-l doresc este starea de normalitate, aşa cum se vede ea privită de pe alte meleaguri: cu politicieni a căror unică preocupare să fie bunăstarea ţării şi a alegătorilor lor, cu judecători fără balanţă contrafăcută, cu poliţişti necorupţi şi doctori fără buzunar pentru plic. Vreau un preşedinte pentru care să nu fiu un „găozar” şi un premier ce nu mă va trimite să-i număr ouăle, vreau să scăpăm odată de tumoarea aceasta de interese, conturi,televiziuni şi averi care ne sufocă ţara!
Iar primul pas este să ne trezim din letargie şi să le arătăm că, deşi „proşti”, suntem mulţi, mult mai mulţi decât şi-ar fi închipuit ei!





Câteva întrebări care nu-mi dau pace…

13 05 2010

Preşedintele Băsescu şi-a asumat tăierea-n carne vie: mai puţin la salarii, pensii, ajutoare de şomaj, mame, copii şi, în general, la cetăţeanul din afara sferei de clienţi a PDL. Pare a fi, după cuvintele sale, singura modalitate de a salva ţara de la un faliment grecesc. Opoziţia nu are soluţii: PNl tace mâlc şi refuză orice consultări iar PSD propune în schimb impozitarea diferenţiată a salariilor, variantă care ţine mai mult de gargara pentru electorat decât de logica matematicilor elementare, văzând purcoiul de bănet care ar trebui colectat. În acelaşi timp, ambele partide dau de înţeles că nu ar fi dispuse să intre la guvernare (mai puţin Geoană, care s-a mai visat o clipă premier, până l-a trezit Ponta).

Fiind eu un ignorant în ceea ce priveşte economia şi finanţele, arunc câteva presupuneri sub formă de întrebare doar-doar s-o găsi cineva mai isteţ sa-mi dea peste bot cu vreo soluţie miraculoasă de ieşit din rahat:
1. Dacă situaţia e chiar aşa de nasoală încât ar putea afecta România ca ţară, deci siguranţa naţională, nu ar trebui chemaţi să dea cu subsemnatul toţi miniştrii de finanţe şi prim-miniştrii din 2007 încoace, cei care cunoscând situaţia – sau, dimpotrivă, ignoranţi fiind! – din motive electorale, de cumetrie sau şpagă ne-au vârât mai abitir în fundătură? Dar Preşedintele, garant al integrităţii şi suveranităţii naţionale şi şef al CSAT?
2. Admiţând că în toată această perioadă susnumiţii factori decizionali ar fi fost ocupaţi cu faultarea bugetului de stat în favoarea firmelor proprii, de familie, neam sau culoare politică, FMI, dispunând de instrumentele de urmărire a fluxului de bani, nu ar fi putut să-i tragă de mânecă: „bă, lăsaţi-o dracu’ de miuţă că vă duceţi de râpă”!? Sau a fost mai profitabil să ne dea fără număr şi să vină apoi acum, în al doisprezecelea ceas, să ne pună condiţii de teama de a nu-şi mai vedea dobânzile?
3. Având tot mai clară perspectiva oportunităţii de a deveni primul Preşedinte suspendat al României şi ştiind că la viitoarele alegeri PDL riscă să ia mai puţine voturi decât Sexi Brăileanca cu un oral pe Youtube, să fi dat Traian ordinul: „Şo pă ei şi luaţi cât apucaţi”?
4…
Atât că m-am enervat şi-mi vine să înjur!





Obiceiuri la români

7 05 2010

Am luat act de decizia guvernanţilor de a reduce – ca să nu spun „tăia”! – salariile bugetarilor, pensiile şi ajutorul de şomaj. Pare a fi, în acest moment, singura soluţie care să lase ţării măcar şansa unei ulterioare relansări economice şi, ca tot românu’, mă voi obişnui cu ideea unei găuri în plus la curea.
Cum, în afara obişnuitei gargare politice, soluţiile salvatoare par că lipsesc cu desăvârşire şi din tabăra opoziţiei, m-am întrebat care ar fi fost situaţia în cazul în care, ca să-l parafrazez pe Victor Ponta, sistemul de furt, de fraudare si cumparare a voturilor ar fi funcţionat mai bine la PSD?

Iată, în mare, cum s-ar fi schimbat situaţia:
În primul rând Prostănacu’ l-ar fi pus la podea pe Marinel, printre contestaţiile de fraudă electorală cu rigurozitate formulate de către partea adversă, cu această ocazie căpşunarii alegându-se cu o rafală de flegme mai puţin de la Ciutacu. Succesul candidatului PSD ar fi consolidat coaliţia de dreapta-stânga formându-se noul guvern care s-ar fi pus imediat pe treabă – adică pe împărţit între ei, aşa cum ne spune tradiţia postdecembristă că face orice guvern serios. Probabil că Johannis ar fi renunţat la funcţia de premier după doar câteva săptămâni, prinzându-se că va fi ţap ispăşitor, însă s-ar fi trecut destul de repede peste acest mic amănunt, în ambele partide găsindu-se, din punct de vedere statistic, destui specialişti dispuşi să se-nghesuie la funcţia de tăietor de tort.
Fiind Voicu Cătălin ministru de interne, este de presupus că soacra lui Geoană ar fi stat acum liniştită, tricotând ciorapi la gura sobei, în faţa certificatului de revoluţionar frumos înrămat şi pus la loc de cinste. În schimb, Băse, Udrea, Blaga şi Onţanu ar fi făcut coadă la DNA la luat de ani. De puşcărie.
Ponta şi-ar fi şters din vocabular cuvântul „prostănac” şi ar fi ajuns mâna dreaptă a Preşedintelui, pe post de chemător de elicopter roşu şi de consilier de shopping al Primei Doamne.
FMIul ne-ar fi dat banii oricum, că doar n-ar fi fost fraieri să se lipsească de o dobândă-n plus, iar de sfârşit de an am fi pus-o de un Vanghelion pe cinste, de i se ducea buhul pe tot Goagălu’.
Alţii s-ar fi rupt în vile, conturi şi chermeze şi alţii ar fi privit cu jind.
UNPRul nu s-ar mai fi inventat, chiar dacă acest aspect nu contează. Amărâţii de la PDL- cu sau fără cratimă, câţi ar mai fi fost rămaşi fără dosar la DNA sau ANI, ar fi acuzat guvernul de hoţie de pe băncile opoziţiei, pe fondul pierderii masive de parlamentari în favoarea puterii şi a datoriilor de milioane rămase din campania electorală. Ar fi rămas aceeaşi Constituţia, în sensul că, conform voinţei liber exprimată a poporului suveran, ar fi fost modificată exact aşa cum se va întâmpla, nici o virgulă în plus sau minus.
Pe la sfârşitul săptămânii trecute ar fi venit la negocieri simpaticu’ ăla de Jeffrey Franks şi, în urma tratativelor cu guvernul, făcând apelul la responsabilitate de rigoare, Preşedintele ar fi anunţat scăderea salariilor bugetarilor, a pensiilor şi a ajutorului de şomaj, ca unică soluţie pentru a reduce deficitul şi a încasa cea de-a doua tranşă de împrumut de la FMI.
Într-adevăr, multe s-ar fi schimbat dacă Băsescu ar fi pierdut alegerile…
Neschimbată ar fi rămas doar poziţia românului de rând, a cetăţeanului corect, plătitor de taxe şi cu frică de Dumnezeu: capra.





Democratia grupului de interese

21 02 2010

Am stat si am privit, in fel si chip, ultimii 20 de ani, cautand un numitor comun, un „trend”…Lasand la o parte simpatiile si antipatiile mi-am dat seama ca, indiferent de forta politica la guvernare, intotdeauna au existat unul sau mai multe grupuri de interese sa ne determine destinele, lucru ce s-a dovedit si se dovedeste in continuare pagubos pentru tara, dar deosebit de profitabil pentru cei in cauza.
M-am intrebat apoi, cum de am acceptat sa se intample asta, tinand cont ca, cel putin teoretic, democratia este functionala iar noi – vreau sa cred! – nu suntem masochisti…

Raspunsul, prieteni, era atat de simplu si evident incat trecea neobservat: in mod democratic am fost pusi intotdeauna sa alegem intre doua rele, fara alternativa! Ei au pus ghearele pe noi si, sub pretextul iluzoriu al votului democratic, la fiecare patru sau cinci ani ne cheama sa-i realegem: pe ei, sau tot pe ei.
Intr-adevar, exista intotdeauna posibilitatea unei forte politice emergente, care, in sfarsit, sa reprezinte si interesele tarii. Aceasta este insa o „fata morgana”, un miraj…fiindca in Romania politica se face cu bani multi, iar cel dispus sa investeasca intr-o astfel de intreprindere va dori intotdeauna sa-si multiplice suma respectiva: iata, s-a format nucleul unui nou grup!

Intr-un film mai vechi si destul de prost, cineva se intreba:”Oare are rost sa traiesti intr-un asemenea rahat?





Spoiala de democratie

18 11 2009

Peste mai putin de o jumatate de ora va incepe, pe TVR1, confruntarea dintre cei cinci cei mai bine cotati candidati la presedentia Romaniei. Eu sunt unul dintre cei care au ales sa nu priveasca circul (daca nu va fi un bluff, unul sau mai multi „catindati” razgandindu-se in ultima clipa asa cum a facut-o acum cateva zile Geoana) – nu pentru ca nu m-ar distra, ci fiindca, facand o analiza a zilei de azi, am ajuns la urmatoarele concluzii privind viata democratica din tara:
1.Postul national de televiziune nu este organizatorul acestei confruntari, adevaratii artizani fiind staff-urile electorale ale celor cinci care au gasit de cuviinta sa arunce un os de ros televiziunii publice. Bineinteles ca s-a pus si conditia colaborarii cu doua televiziuni comerciale, apropiate anumitor candidati.

2.”Finala” a fost adjudecata pe baza sondajelor de opinie comandate (si platite, evident!) de catre aceiasi candidati, ceilalti sapte „concurenti” fiind considerati de la bun inceput looseri…asta in conditiile in care Constitutia tarii consfinteste sanse egale pentru toti.

3.Pentru ca lipsea cireasa de pe coliva, s-a organizat o intalnire si pentru outsideri in care acestia, in afara prime time-ului, isi vor putea da cu parerea. Care, oricum, nu va beneficia de audienta marilor finalisti.

In plus, se pare ca fiecare va veni cu moderatorul sau de acasa….uite ca s-a scurs timpul si am avut din nou dreptate: s-a anulat!!!

Prieteni, pentru linistea voastra sufleteasca, mergeti la vot: oricum starea de fapt nu se va schimba!