Revoluţia furată

(ORA ROMÂNIEI nr.10/18.12.2010)

Cu douăzecişiunu de ani în urmă eram cu toţii mult mai tineri şi mai inocenţi. Prea tineri, poate şi prea necopţi. Prea creduli şi prea lipsiţi de apărare în faţa unui show mediatic live care, chiar sub privirile noastre, regenera cadavrele Partidului şi temutei Securităţi, pe care tocmai le doborâsem.

Crăciunul lui 1989 ar fi trebuit să fie o mare sărbătoare a noastră, a românilor izbăviţi de teroare; în schimb, sub acoperirea sângelui ce încă mai mustea din cadavrele anonimilor, a rafalelor ce răzbăteau din televizor sau din casa de alături şi a execuţiei la ordinul noii Puteri a cuplului de dictatori, românilor li se pregătea o nouă închisoare, nemaivăzută şi diabolică. Sub privirile îngăduitoare ale „emanaţilor” Revoluţiei, în frunte cu „dizidentul” Iliescu, şleahta de activişti, turnători şi torţionari securişti s-a transformat peste noapte într-o prosperă şi neprihănită clasă de oameni de afaceri care s-a pus pe lucru imediat, reuşind în scurt timp să acapareze mare parte din economia românească şi să oficializeze reguli ce noi doar le bănuiam a exista înainte: manipulare grosolană, hoţie, corupţie şi minciună sfruntată…
De mai bine de douăzeci de ani, frumoasa noastră Românie creşte pe un schelet strâmb şi cocoşat dictat de interesele noii nomenclaturi. Doar noi am rămas aceiaşi: puţin mai bătrâni şi parcă un pic mai înţelepţi, un popor harnic, ospitalier şi iertător.
De mulţi ani încoace, am renunţat să mai aprind lumânări în Decembrie. Fiindcă asta nu va schimba nimic. Mă rog, în schimb, să ne trezim din nou şi să avem puterea de a sfărşi ceea ce am început în 1989. Şi, de data acesta, să fim neiertători!

România în sens giratoriu

Publicat în ORA ROMÂNIEI nr 4/25.09.2010

„Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne…”

De vreo douăj’ de ani ne tot învârtim în jurul cozii. Practic, România pare a fi nimerit în miezul unei discontinuităţi spaţio-temporale ce face ca totul să rămână aşa cum a fost, un fel de Australie încăpăţânându-se să-şi păstreze peste vremuri dinozaurii, în ciuda pretenţiei de schimbări democratice, a apartenenţei la o Europă unită şi a ciotului de autostradă neterminată. Singurele a se fi schimbat cu adevărat sunt cifrele, însă într-o mică măsură, această „anomalie în anomalie” afectând doar numărul şi mărimea conturilor, a proprietăţilor şi a afacerilor celor câteva sute de politicieni ce joacă pe rând, la fiecare patru ani de două decenii încoace, rolul „răului cel mic”. Şi care se transformă, pe măsură ce timpul trece, într-o nouă specie, intangibilă, într-o castă având unic scop îmbogăţirea personală pe orice cale şi perpetuarea propriei hegemonii.

Puţine s-au schimbat în România însă noi, mulţimea, prostimea ce face ca acel petec de pământ să fie numit aşa, nu ne numărăm printre ele. Evident, cursul vremii ne-a determinat să dăm salamul de soia pe Coca Cola şi termopane, însă mie aceasta îmi pare a fi mai mult un accident evolutiv care confirmă regula: continuăm impasibili, într-un fel de acces de masochism colectiv, să alegem între un rău şi altul, să dăm girul nostru unuia sau altuia care a mai fost şi a mai promis… Este, dacă vreţi, un perpetuu show live, un „Ciao Darwin” în care eternul câştigător va fi echipa restrânsă de şmecheri, noi restul având rolul de recuzită, de umplutură destinată a se face de râs şi a-şi aplauda propriul eşec…
Nu, să nu mă înţelegeţi greşit, eu nu vreau să vă propun un nou partid al cărui lider să fiu împreună cu amicii mei, nu vă cer să-mi acordaţi mie încrederea în numele unei soluţii miraculoase pe care nu o deţin, departe de mine gândul de a mă substitui celor ce ne joacă destinele la ruletă! Singurul lucru pe care-l doresc este starea de normalitate, aşa cum se vede ea privită de pe alte meleaguri: cu politicieni a căror unică preocupare să fie bunăstarea ţării şi a alegătorilor lor, cu judecători fără balanţă contrafăcută, cu poliţişti necorupţi şi doctori fără buzunar pentru plic. Vreau un preşedinte pentru care să nu fiu un „găozar” şi un premier ce nu mă va trimite să-i număr ouăle, vreau să scăpăm odată de tumoarea aceasta de interese, conturi,televiziuni şi averi care ne sufocă ţara!
Iar primul pas este să ne trezim din letargie şi să le arătăm că, deşi „proşti”, suntem mulţi, mult mai mulţi decât şi-ar fi închipuit ei!

Manele

Publicat în ORA ROMÂNIEI nr.3/02 septembrie 2010 sub titlul DACĂ IMPOZITARE NU E, NIMIC NU E!

Ajunsă la a douăsprezecea ediţie, întâlnirea anuală a autorităţilor guvernamentale române cu reprezentanţii asociaţiilor din diaspora l-a avut printre protagonişti pe deputatul Wiliam Brânză, acestuia fiindu-i conferit titlul de „politician al anului”, dânsul fiind, de fapt, şi singurul ales în colegiile din străinătate prezent la lucrări.
Nu voi comenta faptul că – spun gurile rele! – toată afacerea ar fi fost aranjată spre a-i satisface vanitatea domnului deputat şi, eventual, pentru a-i spori „creditele” în cazul în care PDL ar da semne că se duce la fund iar domnia sa ar decide să sară în altă barcă… Şi nici faptul că recent primitul titlu i-a adus, printre conaţionalii ce trăiesc peste hotarele ţării, porecla de „Willi Mondialul”…
Ceea ce mă preocupă pe mine este seninătatea cu care parlamentarul diasporean insistă în a da la gioale propriului electorat: undeva pe la începutul lunii iunie, deputatul Brânză a iniţiat un proiect de lege care viza taxarea cu 1% a banilor trimişi în ţară de către românii care lucrează peste hotare. Izbindu-se de puternicele critici venite de la asociaţiile şi partidele românilor din Spania şi Italia, proaspătul preşedinte reconfirmat al PDL Diaspora a dat-o cotită spunând că, de fapt, legea ar fi vizat doar profiturile realizate de către firmele de transfer de bani şi nu sumele expediate, toată treaba fiind până la urmă dată uitării…Sau, cel puţin, asta a fost senzaţia mea până mai acum două săptămâni când, la întâlnirea de la Mangalia, Brânză a revenit confirmând că are în program acest proiect de lege, ignorând voit o matematică simplă: impozitarea suplimentară a serviciilor de transfer de bani va duce implicit la creşterea tarifelor practicate, sumele pe care alesul nostru visează să le gestioneze alături de colegul Eugen Tomac fiind, până la urmă, jupuite tot de pe spinarea muratorului şi a căpşunarului. Singurul lucru care s-a schimbat – că s-au prins fraierii!!! – este că dom’ deputat a mai lăsat de la el, în loc de 50 de milioane de euroi (1% din 5 miliarde pe care românii îi trimit anual în ţară) s-ar mulţumi doar cu vreo două…
În rest, de la Willi Mondialu’ pentru Diaspora: fără număr…!!!

Doar nouă ni se poate întâmpla…

Mă întrebam, acum câteva zile, ce s-ar fi întâmplat dacă, la momentul declanşării incendiului de la maternitatea spitalului Giuleşti, în salonul respectiv s-ar fi aflat nou născutul unui politician. Câtă zarvă şi balamuc ar fi stârnit incidentul, câte capete ar fi căzut, cum ar fi devenit – peste noapte – sistemul sanitar românesc o prioritate absolută?!

Din fericire pentru odraslele politicienilor noştri şi din păcate pentru noi, beneficiarii de zi cu zi ai serviciilor spitaliceşti, acest lucru ar fi fost imposibil dintr-un motiv foarte simplu: pentru problemele de acest gen ei nu apelează la spitalele din ţară. Mai toţi, fie de la Putere, fie din Opoziţie, când este să fie vorba despre sănătatea proprie sau a odorului preferă să se trateze în afară, care la Viena, care în Indonezia, Elveţia, Statele Unite sau Israel, ba unii chiar în China!
Să fie oare doctorii de dincolo mai buni specialişti, sau să nu-şi permită politicianul nostru şpaga de rigoare într-un spital românesc? Ori să fie teama că, pe nepusă masă, îţi ia foc salonul din cauza unei prize montate acum patruzeci de ani sau te trezeşti că-ţi cade-n cap o bucată de tencuială din tavan?!
Nu ştiu care-i răspunsul însă un lucru e clar: românului de rând, plătitor de taxe, aceste lucruri i se întâmplă. Lor, nu!

Câteva întrebări care nu-mi dau pace…

Preşedintele Băsescu şi-a asumat tăierea-n carne vie: mai puţin la salarii, pensii, ajutoare de şomaj, mame, copii şi, în general, la cetăţeanul din afara sferei de clienţi a PDL. Pare a fi, după cuvintele sale, singura modalitate de a salva ţara de la un faliment grecesc. Opoziţia nu are soluţii: PNl tace mâlc şi refuză orice consultări iar PSD propune în schimb impozitarea diferenţiată a salariilor, variantă care ţine mai mult de gargara pentru electorat decât de logica matematicilor elementare, văzând purcoiul de bănet care ar trebui colectat. În acelaşi timp, ambele partide dau de înţeles că nu ar fi dispuse să intre la guvernare (mai puţin Geoană, care s-a mai visat o clipă premier, până l-a trezit Ponta).

Fiind eu un ignorant în ceea ce priveşte economia şi finanţele, arunc câteva presupuneri sub formă de întrebare doar-doar s-o găsi cineva mai isteţ sa-mi dea peste bot cu vreo soluţie miraculoasă de ieşit din rahat:
1. Dacă situaţia e chiar aşa de nasoală încât ar putea afecta România ca ţară, deci siguranţa naţională, nu ar trebui chemaţi să dea cu subsemnatul toţi miniştrii de finanţe şi prim-miniştrii din 2007 încoace, cei care cunoscând situaţia – sau, dimpotrivă, ignoranţi fiind! – din motive electorale, de cumetrie sau şpagă ne-au vârât mai abitir în fundătură? Dar Preşedintele, garant al integrităţii şi suveranităţii naţionale şi şef al CSAT?
2. Admiţând că în toată această perioadă susnumiţii factori decizionali ar fi fost ocupaţi cu faultarea bugetului de stat în favoarea firmelor proprii, de familie, neam sau culoare politică, FMI, dispunând de instrumentele de urmărire a fluxului de bani, nu ar fi putut să-i tragă de mânecă: „bă, lăsaţi-o dracu’ de miuţă că vă duceţi de râpă”!? Sau a fost mai profitabil să ne dea fără număr şi să vină apoi acum, în al doisprezecelea ceas, să ne pună condiţii de teama de a nu-şi mai vedea dobânzile?
3. Având tot mai clară perspectiva oportunităţii de a deveni primul Preşedinte suspendat al României şi ştiind că la viitoarele alegeri PDL riscă să ia mai puţine voturi decât Sexi Brăileanca cu un oral pe Youtube, să fi dat Traian ordinul: „Şo pă ei şi luaţi cât apucaţi”?
4…
Atât că m-am enervat şi-mi vine să înjur!

Obiceiuri la români

Am luat act de decizia guvernanţilor de a reduce – ca să nu spun „tăia”! – salariile bugetarilor, pensiile şi ajutorul de şomaj. Pare a fi, în acest moment, singura soluţie care să lase ţării măcar şansa unei ulterioare relansări economice şi, ca tot românu’, mă voi obişnui cu ideea unei găuri în plus la curea.
Cum, în afara obişnuitei gargare politice, soluţiile salvatoare par că lipsesc cu desăvârşire şi din tabăra opoziţiei, m-am întrebat care ar fi fost situaţia în cazul în care, ca să-l parafrazez pe Victor Ponta, sistemul de furt, de fraudare si cumparare a voturilor ar fi funcţionat mai bine la PSD?

Iată, în mare, cum s-ar fi schimbat situaţia:
În primul rând Prostănacu’ l-ar fi pus la podea pe Marinel, printre contestaţiile de fraudă electorală cu rigurozitate formulate de către partea adversă, cu această ocazie căpşunarii alegându-se cu o rafală de flegme mai puţin de la Ciutacu. Succesul candidatului PSD ar fi consolidat coaliţia de dreapta-stânga formându-se noul guvern care s-ar fi pus imediat pe treabă – adică pe împărţit între ei, aşa cum ne spune tradiţia postdecembristă că face orice guvern serios. Probabil că Johannis ar fi renunţat la funcţia de premier după doar câteva săptămâni, prinzându-se că va fi ţap ispăşitor, însă s-ar fi trecut destul de repede peste acest mic amănunt, în ambele partide găsindu-se, din punct de vedere statistic, destui specialişti dispuşi să se-nghesuie la funcţia de tăietor de tort.
Fiind Voicu Cătălin ministru de interne, este de presupus că soacra lui Geoană ar fi stat acum liniştită, tricotând ciorapi la gura sobei, în faţa certificatului de revoluţionar frumos înrămat şi pus la loc de cinste. În schimb, Băse, Udrea, Blaga şi Onţanu ar fi făcut coadă la DNA la luat de ani. De puşcărie.
Ponta şi-ar fi şters din vocabular cuvântul „prostănac” şi ar fi ajuns mâna dreaptă a Preşedintelui, pe post de chemător de elicopter roşu şi de consilier de shopping al Primei Doamne.
FMIul ne-ar fi dat banii oricum, că doar n-ar fi fost fraieri să se lipsească de o dobândă-n plus, iar de sfârşit de an am fi pus-o de un Vanghelion pe cinste, de i se ducea buhul pe tot Goagălu’.
Alţii s-ar fi rupt în vile, conturi şi chermeze şi alţii ar fi privit cu jind.
UNPRul nu s-ar mai fi inventat, chiar dacă acest aspect nu contează. Amărâţii de la PDL- cu sau fără cratimă, câţi ar mai fi fost rămaşi fără dosar la DNA sau ANI, ar fi acuzat guvernul de hoţie de pe băncile opoziţiei, pe fondul pierderii masive de parlamentari în favoarea puterii şi a datoriilor de milioane rămase din campania electorală. Ar fi rămas aceeaşi Constituţia, în sensul că, conform voinţei liber exprimată a poporului suveran, ar fi fost modificată exact aşa cum se va întâmpla, nici o virgulă în plus sau minus.
Pe la sfârşitul săptămânii trecute ar fi venit la negocieri simpaticu’ ăla de Jeffrey Franks şi, în urma tratativelor cu guvernul, făcând apelul la responsabilitate de rigoare, Preşedintele ar fi anunţat scăderea salariilor bugetarilor, a pensiilor şi a ajutorului de şomaj, ca unică soluţie pentru a reduce deficitul şi a încasa cea de-a doua tranşă de împrumut de la FMI.
Într-adevăr, multe s-ar fi schimbat dacă Băsescu ar fi pierdut alegerile…
Neschimbată ar fi rămas doar poziţia românului de rând, a cetăţeanului corect, plătitor de taxe şi cu frică de Dumnezeu: capra.

Iliescu şi legea lustratiei

Am fost tentat să mă amăgesc cu gândul că Ion Iliescu, la cei 80 de ani ai săi, s-a resemnat cu titlul de preşedinte de onoare a creatiei sale – PSD, mulţumindu-se să ocupe acest rol secundar, mai mult de decor, departe de vâltoarea politica. Mi l-am închipuit un fel de bunic inofensiv care-şi priveşte, cu întelegere si vigilenţa totodata, odraslele ce se zbenguie fericite în ograda construita de el…

Primul dubiu l-am avut la recentul Congres al roşiilor, când batrânul activist marginalizat pe vremea lu’ Ceaşca a ieşit la rampă reuşind să culeagă aplauzele audienţei cu „rămân membru PSD, nu am nevoie de titulaturi, am brand-ul meu” şi, în acelaşi timp, să sugereze, fără să se expună, direcţia în care dorea să se voteze: schimbare – huo Geoană, promovarea tinerilor – hai Ponta! Cu naturaleţea tupeului şi charmul tipice unui Mare Conducător, Iliescu părea a fi mai degrabă candidatul favorit decât moşul prăfuit uitat moţăind într-un colt.
Văzând recentele declaraţii pe marginea proiectului legii lustraţiei, mi-am dat seama că octogenarul încă pretinde a fi păpuşar şef. Astfel, se întreabă cu nonşalanţă ce rost ar mai avea azi o astfel de lege cu efecte – în opinia sa – „de tip ceauşist” şi ieşita din „contextul democratic”.
Lupta lui Iliescu cu lustraţia a început exact acum 20 de ani, când s-a împotrivit cu înverşunare Proclamaţiei de la Timişoara. Motivele, pe atunci, erau altele: adoptarea documentului ar fi însemnat sfârţitul visului său de a îl înlocui pe Nea Nicu la cârma ţarii, dar şi excluderea din viaţa politică a tuturor foştilor activişti si securişti repliaţi pe post de revoluţionari. Astăzi, dupa patru planuri cincinale îndeplinite cu brio, când puterea oligarhiei comunisto-securiste a fost restabilita pe plan economic şi politic – ei fiind de facto infiltraţi în absolut toate partidele – motivaţia fostului tovarăş este cu totul alta, ţinând mai ales de imaginea personala în raport cu posteritatea: o eventuală lege a lustraţiei ar delegitima implicit mandatele de Preşedinte al României deţinute de Iliescu şi cu asta s-ar duce dracu’ „brand-ul”…lucru „tipic ceauşist şi în afara contextului democratic”.

Industria cancerigenă

Coabităm, de mai bine de douăzeci de ani, cu economia de piaţa bazată pe sistemul concurenţial şi acest lucru se reflectă în absolut toate aspectele vieţii cotidiene. Cererea generează implicit oferta şi diversificarea ulterioară a acesteia.
În acelaşi timp, trăim într-o ţara cu un procent ridicat al corupţiei, în care, paradoxal, dacă ar exista o puşcarie dedicată, singura treabă a unicului gardian de serviciu ar fi să aibă grijă să nu cumva să fie furate zăbrelele spre a fi vândute la fier vechi.

Schematic, dacă senatorul Catălin Voicu ar fi un „agent comercial” cu activitate dedicata intermedierii relaţiilor cu justiţia în scopul muşamalizării unor fapte sau al alterării în favoarea inculpatului a rezultatului final, acesta ar fi un om de afaceri bazat, beneficiind de un segment larg de cumpărători şi de o incredibilă rată a succesului. În cadrul aceleiaşi analize, cum fenomenul corupţiei nu este nou, este de presupus că Voicu nu ar fi unicul operator pe piaţă, serviciile sale fiind rezervate aproape exclusiv segmentului oamenilor politici sau de afaceri din zona PSD şi activitatea sa desfaşurându-se doar pe perioada ultimilor câţiva ani, lucru care mă duce cu gândul la posibilitatea existenţei unui soi de „industrie” în domeniu, fiind puţin probabil ca toţi micii şi marii corupţi ai României să fi beneficiat doar de „sereleul” senatorului. Cum regulile economiei de piaţa guvernează, inevitabil, chiar şi afacerile „la negru”, e de presupus că şi în acest domeniu întreprinzătorul va fi confruntat cu concurenţa, fiind silit să se orienteze şi spre alte categorii de clientelă (Orban – PNL) sau să-şi diversifice serviciile.
Trecând de la analiza economică la o analiză clinică a cazului şi aplicând metoda reducerii la absurd, s-ar putea spune că vechimea în muncă a unicului gardian al puşcăriei goale de corupţi este direct proportionala cu gradul de metastază al sistemului politic românesc.
Am vorbit să inţelegeţi dumneavoastră!

Un baiat cu potential

Ca, dupa prezidentialele de anul trecut, cucerirea gratiilor diasporei a devenit una dintre prioritatile politicienilor romani este clar: o denota nu numai noile „organizatii” PD L sau PSD rasarite ca ciupercile pe tot cuprinsul Italiei, dar si lupta stransa intre actualii parlamentari alesi in colegiile din strainatate.

Mai nou, au intrat in joc si aspirantii la titlul de „reprezentant al diasporei” in forul legislativ, obiectivul pe termen scurt fiind acela de a demonstra sefilor de la Bucuresti potentialul lor in ceea ce priveste coagularea unei mase cat mai mari de romani.
Unul dintre acestia, un „baiat destept”, a gasit o oportunitate: mult trambitata „greva a strainilor” desfasurata pe 1 martie, protest la care, in mod normal, comunitatea romaneasca ar fi trebuit sa participe. Doar ca, cunoscand hibele noastre nationale in ceea ce priveste solidarietatea si faptul ca romanul, daca are de munca pe bani ca la cules de prune, tot zice ca-i bine, Marian Mocanu, consilier onorific al Presedintelui Senatului Romaniei, sub pretextul „evitarii crearii unei situatii de autoizolare”, chema romanii sa boicoteze greva. Lucru usor previzibil si care s-a si intamplat!
In ultimul numar al „Gazetei Romanesti”, Mocanu culege roadele: ” multumeste romanilor ca au dat dovada de spirit de responsabilitate si nu au participat la greva imigrantilor”
Bravo „MAREAN”, sunt convins ca sefii tai te vor propulsa pe liste in 2012!…nu pentru vrajeala asta, ca sunt convins ca n-au halit-o, ci pentru…potential!

PS. Prevazusem „miscarea” cu cateva saptamani inainte si am scris-o aici

Democratia grupului de interese

Am stat si am privit, in fel si chip, ultimii 20 de ani, cautand un numitor comun, un „trend”…Lasand la o parte simpatiile si antipatiile mi-am dat seama ca, indiferent de forta politica la guvernare, intotdeauna au existat unul sau mai multe grupuri de interese sa ne determine destinele, lucru ce s-a dovedit si se dovedeste in continuare pagubos pentru tara, dar deosebit de profitabil pentru cei in cauza.
M-am intrebat apoi, cum de am acceptat sa se intample asta, tinand cont ca, cel putin teoretic, democratia este functionala iar noi – vreau sa cred! – nu suntem masochisti…

Raspunsul, prieteni, era atat de simplu si evident incat trecea neobservat: in mod democratic am fost pusi intotdeauna sa alegem intre doua rele, fara alternativa! Ei au pus ghearele pe noi si, sub pretextul iluzoriu al votului democratic, la fiecare patru sau cinci ani ne cheama sa-i realegem: pe ei, sau tot pe ei.
Intr-adevar, exista intotdeauna posibilitatea unei forte politice emergente, care, in sfarsit, sa reprezinte si interesele tarii. Aceasta este insa o „fata morgana”, un miraj…fiindca in Romania politica se face cu bani multi, iar cel dispus sa investeasca intr-o astfel de intreprindere va dori intotdeauna sa-si multiplice suma respectiva: iata, s-a format nucleul unui nou grup!

Intr-un film mai vechi si destul de prost, cineva se intreba:”Oare are rost sa traiesti intr-un asemenea rahat?”