Nebănuitele căi ale integrării

12 01 2011

Citeam zilele trecute în Gazeta Românească despre recenta înfiinţare a unui sindicat „românesc” în Italia. Bine, trecând de titlu, mi-am dat seama că este vorba, în realitate, despre o structură sindicală destinată apărării drepturilor tuturor „stranierilor”, construită special pe segmentul şi tipologia standard a muncii imigrantului din peninsulă: construcţii şi îngrijirea bătrânilor. O idee destul de interesantă dealtfel, ţinând cont că procentul străinilor se apropie binişor de 10% din populaţia totală (este vorba doar despre cei cu acte în regulă, cei „la negru” fiind greu de cuantificat), din care peste 77% lucrează oficial.

Comunitatea românească de aici este foarte numeroasă, depăşind numeric atât albanezii cât şi marocanii, fiind estimată la peste un milion de persoane. Majoritatea celor care, iniţial, au luat calea pribegiei doar temporar, gândind la cel mult câţiva ani de muncă „în afară”, au început să se sedimenteze şi să-şi facă planuri de viitor în Italia. Au făcut copii aici şi i-au trimis în şcolile italiene, şi-au cumpărat case şi au deschis mici afaceri, au prieteni italieni şi fac eforturi pentru a se integra. Dar, oare, ce înseamnă integrare? Şi care ar fi calea justă de urmat?
Constituirea unui partid „românesc” în Italia şi a filialelor PDL şi PSD Diaspora, cât şi intenţiile acestora de a-şi prezenta candidaţi, pe propria listă sau în alianţă cu forţe politice autohtone, la viitoarele alegeri administrative ar părea un pas înainte pe calea integrării, reflectând dorinţa noastră de a participa activ la toate aspectele vieţii din ţara gazdă. Spun „ar părea” fiindcă, încercând să întorc pe o parte şi pe cealaltă acest subiect, mi-a venit în minte următoarea întrebare: dar dacă cetăţenii moldoveni care muncesc în România şi-ar crea un Partid al Identităţii Moldoveneşti, sau filiale ale PLDM sau PCRM prin care să-şi propună proprii candidaţi la Primăria Târgu Jiului, eu cum aş reacţiona? Ne-ar apropia acest fapt sau dimpotrivă?
Oricum, eu consider că toate aceste „mişcări” politice româneşti nu sunt altceva decât simple „dureri ale facerii”, mai mult sau mai puţin abil instrumentate de interesele personale sau de grup ale iniţiatorilor şi destinate a se stinge fără a lăsa urme. Adevărata participare la viaţa politică de aici se face prin intermediul partidelor italiene, comunitatea noastră fiind aşteptată a zămisli „vârfurile” care să răzbată până la acele nivele, lucru care, dealtfel, a început să se întâmple. Şi cred că aceasta este direcţia în care trebuie mers!





Revoluţia furată

18 12 2010

(ORA ROMÂNIEI nr.10/18.12.2010)

Cu douăzecişiunu de ani în urmă eram cu toţii mult mai tineri şi mai inocenţi. Prea tineri, poate şi prea necopţi. Prea creduli şi prea lipsiţi de apărare în faţa unui show mediatic live care, chiar sub privirile noastre, regenera cadavrele Partidului şi temutei Securităţi, pe care tocmai le doborâsem.

Crăciunul lui 1989 ar fi trebuit să fie o mare sărbătoare a noastră, a românilor izbăviţi de teroare; în schimb, sub acoperirea sângelui ce încă mai mustea din cadavrele anonimilor, a rafalelor ce răzbăteau din televizor sau din casa de alături şi a execuţiei la ordinul noii Puteri a cuplului de dictatori, românilor li se pregătea o nouă închisoare, nemaivăzută şi diabolică. Sub privirile îngăduitoare ale „emanaţilor” Revoluţiei, în frunte cu „dizidentul” Iliescu, şleahta de activişti, turnători şi torţionari securişti s-a transformat peste noapte într-o prosperă şi neprihănită clasă de oameni de afaceri care s-a pus pe lucru imediat, reuşind în scurt timp să acapareze mare parte din economia românească şi să oficializeze reguli ce noi doar le bănuiam a exista înainte: manipulare grosolană, hoţie, corupţie şi minciună sfruntată…
De mai bine de douăzeci de ani, frumoasa noastră Românie creşte pe un schelet strâmb şi cocoşat dictat de interesele noii nomenclaturi. Doar noi am rămas aceiaşi: puţin mai bătrâni şi parcă un pic mai înţelepţi, un popor harnic, ospitalier şi iertător.
De mulţi ani încoace, am renunţat să mai aprind lumânări în Decembrie. Fiindcă asta nu va schimba nimic. Mă rog, în schimb, să ne trezim din nou şi să avem puterea de a sfărşi ceea ce am început în 1989. Şi, de data acesta, să fim neiertători!





România în sens giratoriu

30 09 2010

Publicat în ORA ROMÂNIEI nr 4/25.09.2010

„Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne…”

De vreo douăj’ de ani ne tot învârtim în jurul cozii. Practic, România pare a fi nimerit în miezul unei discontinuităţi spaţio-temporale ce face ca totul să rămână aşa cum a fost, un fel de Australie încăpăţânându-se să-şi păstreze peste vremuri dinozaurii, în ciuda pretenţiei de schimbări democratice, a apartenenţei la o Europă unită şi a ciotului de autostradă neterminată. Singurele a se fi schimbat cu adevărat sunt cifrele, însă într-o mică măsură, această „anomalie în anomalie” afectând doar numărul şi mărimea conturilor, a proprietăţilor şi a afacerilor celor câteva sute de politicieni ce joacă pe rând, la fiecare patru ani de două decenii încoace, rolul „răului cel mic”. Şi care se transformă, pe măsură ce timpul trece, într-o nouă specie, intangibilă, într-o castă având unic scop îmbogăţirea personală pe orice cale şi perpetuarea propriei hegemonii.

Puţine s-au schimbat în România însă noi, mulţimea, prostimea ce face ca acel petec de pământ să fie numit aşa, nu ne numărăm printre ele. Evident, cursul vremii ne-a determinat să dăm salamul de soia pe Coca Cola şi termopane, însă mie aceasta îmi pare a fi mai mult un accident evolutiv care confirmă regula: continuăm impasibili, într-un fel de acces de masochism colectiv, să alegem între un rău şi altul, să dăm girul nostru unuia sau altuia care a mai fost şi a mai promis… Este, dacă vreţi, un perpetuu show live, un „Ciao Darwin” în care eternul câştigător va fi echipa restrânsă de şmecheri, noi restul având rolul de recuzită, de umplutură destinată a se face de râs şi a-şi aplauda propriul eşec…
Nu, să nu mă înţelegeţi greşit, eu nu vreau să vă propun un nou partid al cărui lider să fiu împreună cu amicii mei, nu vă cer să-mi acordaţi mie încrederea în numele unei soluţii miraculoase pe care nu o deţin, departe de mine gândul de a mă substitui celor ce ne joacă destinele la ruletă! Singurul lucru pe care-l doresc este starea de normalitate, aşa cum se vede ea privită de pe alte meleaguri: cu politicieni a căror unică preocupare să fie bunăstarea ţării şi a alegătorilor lor, cu judecători fără balanţă contrafăcută, cu poliţişti necorupţi şi doctori fără buzunar pentru plic. Vreau un preşedinte pentru care să nu fiu un „găozar” şi un premier ce nu mă va trimite să-i număr ouăle, vreau să scăpăm odată de tumoarea aceasta de interese, conturi,televiziuni şi averi care ne sufocă ţara!
Iar primul pas este să ne trezim din letargie şi să le arătăm că, deşi „proşti”, suntem mulţi, mult mai mulţi decât şi-ar fi închipuit ei!





Manele

19 09 2010

Publicat în ORA ROMÂNIEI nr.3/02 septembrie 2010 sub titlul DACĂ IMPOZITARE NU E, NIMIC NU E!

Ajunsă la a douăsprezecea ediţie, întâlnirea anuală a autorităţilor guvernamentale române cu reprezentanţii asociaţiilor din diaspora l-a avut printre protagonişti pe deputatul Wiliam Brânză, acestuia fiindu-i conferit titlul de „politician al anului”, dânsul fiind, de fapt, şi singurul ales în colegiile din străinătate prezent la lucrări.
Nu voi comenta faptul că – spun gurile rele! – toată afacerea ar fi fost aranjată spre a-i satisface vanitatea domnului deputat şi, eventual, pentru a-i spori „creditele” în cazul în care PDL ar da semne că se duce la fund iar domnia sa ar decide să sară în altă barcă… Şi nici faptul că recent primitul titlu i-a adus, printre conaţionalii ce trăiesc peste hotarele ţării, porecla de „Willi Mondialul”…
Ceea ce mă preocupă pe mine este seninătatea cu care parlamentarul diasporean insistă în a da la gioale propriului electorat: undeva pe la începutul lunii iunie, deputatul Brânză a iniţiat un proiect de lege care viza taxarea cu 1% a banilor trimişi în ţară de către românii care lucrează peste hotare. Izbindu-se de puternicele critici venite de la asociaţiile şi partidele românilor din Spania şi Italia, proaspătul preşedinte reconfirmat al PDL Diaspora a dat-o cotită spunând că, de fapt, legea ar fi vizat doar profiturile realizate de către firmele de transfer de bani şi nu sumele expediate, toată treaba fiind până la urmă dată uitării…Sau, cel puţin, asta a fost senzaţia mea până mai acum două săptămâni când, la întâlnirea de la Mangalia, Brânză a revenit confirmând că are în program acest proiect de lege, ignorând voit o matematică simplă: impozitarea suplimentară a serviciilor de transfer de bani va duce implicit la creşterea tarifelor practicate, sumele pe care alesul nostru visează să le gestioneze alături de colegul Eugen Tomac fiind, până la urmă, jupuite tot de pe spinarea muratorului şi a căpşunarului. Singurul lucru care s-a schimbat – că s-au prins fraierii!!! – este că dom’ deputat a mai lăsat de la el, în loc de 50 de milioane de euroi (1% din 5 miliarde pe care românii îi trimit anual în ţară) s-ar mulţumi doar cu vreo două…
În rest, de la Willi Mondialu’ pentru Diaspora: fără număr…!!!





Doar nouă ni se poate întâmpla…

21 08 2010

Mă întrebam, acum câteva zile, ce s-ar fi întâmplat dacă, la momentul declanşării incendiului de la maternitatea spitalului Giuleşti, în salonul respectiv s-ar fi aflat nou născutul unui politician. Câtă zarvă şi balamuc ar fi stârnit incidentul, câte capete ar fi căzut, cum ar fi devenit – peste noapte – sistemul sanitar românesc o prioritate absolută?!

Din fericire pentru odraslele politicienilor noştri şi din păcate pentru noi, beneficiarii de zi cu zi ai serviciilor spitaliceşti, acest lucru ar fi fost imposibil dintr-un motiv foarte simplu: pentru problemele de acest gen ei nu apelează la spitalele din ţară. Mai toţi, fie de la Putere, fie din Opoziţie, când este să fie vorba despre sănătatea proprie sau a odorului preferă să se trateze în afară, care la Viena, care în Indonezia, Elveţia, Statele Unite sau Israel, ba unii chiar în China!
Să fie oare doctorii de dincolo mai buni specialişti, sau să nu-şi permită politicianul nostru şpaga de rigoare într-un spital românesc? Ori să fie teama că, pe nepusă masă, îţi ia foc salonul din cauza unei prize montate acum patruzeci de ani sau te trezeşti că-ţi cade-n cap o bucată de tencuială din tavan?!
Nu ştiu care-i răspunsul însă un lucru e clar: românului de rând, plătitor de taxe, aceste lucruri i se întâmplă. Lor, nu!





Sindromul găleţii

19 07 2010

Scandal mare-n târg. Ba mai mult, chiar „resboi piaţa Independenţii” ar putea spune unii, nelipsind neaoşul arsenal de scuipături şi înjurături în public cu garnitură de huiduieli, fluierături şi „ia-l de pe mine că-l omor!”. Protagoniste cele două (mari?) partide rivale, PDL Diaspora şi PIR.

Totul a început cu afirmaţia că filialele din Italia ale PDL Diaspora ar fi ilegale, susţinută, printre alţi membri ai staff-ului, de avocatul Giancarlo Germani, preşedintele PIR. A fost, după parerea mea, o reacţie determinată nu atât de apariţia unui concurent politic, cât de faptul că acesta a reuşit să găsească într-un termen foarte scurt susţinerea tacită şi chiar încurajarea activităţii sale din partea Popolo della Liberta, partidul premierului Berlusconi şi aliat al PIR la ultimele alegeri. Ceea ce – să recunoaştem! – constituia un afront de neimaginat. Din acel moment, cele două partide de buzunar au împărţit universul în „portocalii” şi „pirişti”, în asociaţii „politizate” şi ne, în „securişti trimişi de Bucureşti” şi „grandomani”… S-au perindat pe monitor, care din punctul de vedere al politicului cu douăj’ de membri capătă dimensiuni de stadion olimpic, acuze, dezminţiri, înjurături cu perdea sau de-a dreptul, proteste (denumite „sit in” doar din lipsă de participanţi) şi vizite senatoriale…toate acestea deturnând uşor sensul iniţial al disputei şi transformându-se într-o veritabilă luptă întru cucerirea votului milionului şi ceva de români care locuiesc în cizmă, prima confruntare la urne urmând să aibă loc la Torino, în primăvara anului viitor.
Tentative de candidatură la administrative, unde noi, ca „eurocetăţeni”, avem drept de vot, au mai avut ambele partide, rezultatele fiind cele care au fost şi pe care nu le mai menţionez ca să nu fiu acuzat de reavoinţă. Şi de-o parte, şi de alta!
Din locul de unde privesc eu lucrurile, o forţă politică sau alta trebuie să îşi demonstreze necesitatea socială, să vină cu un program destinat segmentului de alegători ţintă (comunitatea românească din Italia în acest caz), să-şi explice şi să-şi promoveze ideile, proiectele şi oamenii, eficacitatea sau falimentul acestor acţiuni urmând a se determina prin numărarea voturilor. Dacă vor fi aleşi, înseamnă că au reuşit să propună o alternativă de care comunitatea are nevoie, deci şi-au demonstrat utilitatea. Dacă nu…
PDL Diaspora şi PIR se află în aceeaşi găleată. În loc, însă, să caute soluţii pentru a ieşi de acolo, principala lor preocupare este să se fugărească şi să se-nghiontească care mai de care pentru a sta deasupra…deasupra fundului găleţii.





Publicitate înşelătoare

3 07 2010

Marţi, 06 iulie, în sala „del Mapamondo” a Palatului Monte Citorio se va desfăşura pentru prima dată ziua prieteniei româno-italiene, promovată de secţia Italia – România a Uniunii Interparlamentare şi dedicată temei „Confruntare între două economii”. Printre participanţi, Preşedintele Camerei Deputaţilor a Italiei, domnul Gianfranco Fini, ambasadorul Italiei la Bucureşti, Mario Cospito şi omologul său Răzvan Rusu, nume sonore ale politicii. Şi, bineînţeles, senatorul Viorel Riceard Badea, vicepreşedinte al grupului România – Italia.

Aici e buba! Dupa informaţiile mele, PIR îi pregăteşte acestuia o primire deosebită, Giancarlo Germani şi Mihai Muntean manifestându-şi intenţia de a participala şedinţă. Ba îl vor aduce cu ei şi pe proaspătul expedelist Iosif Gal, care pare din ce în ce mai apropiat partidului româno-italian! Va urma probabil o spălare de rufe în public în cel mai pur stil românesc, pentru a demonstra italienilor că nu suntem cu nimic mai prejos decât ei şi românilor că PIR este atât de mare încât se ia de gât cu PDL în orice împrejurare, de fapt acesta fiind principalul mesaj transmis şi cu ocazia protestelor la Legea 78.
Mie, dacă bălăcăreala se va întâmpla, mi se va confirma că lupta pentru imagine a partidului lui Germani nu ţine cont de victimele colaterale, adică noi.
Nu cred că păruiala PIR – PDL sau recenta mărire a taxelor consulare reprezintă principalele probleme ale românilor din peninsulă: există lipsa de locuri de muncă, nerespectarea drepturilor muncitorilor români, manifestările de rasism sau rigiditatea autorităţilor în raporturile cu membrii comunităţii. Poate că acţionând pe aceste domenii, PIR ar putea creşte şi deveni reprezentativ pentru comunitatea românească…restul e doar publicitate înşelătoare.