Revoluția fake

Mi-am făcut și eu pancartă, că e la modă și la liber: se poate protesta de oriunde și din orice poziție, cu revendicări la alegere și fără să te-ntrebe nimeni pe unde ai prășit în ultimii cinci ani. Și, cum nu am vrut să dezamăgesc, am ales să rămân consecvent unei teorii ale mele mai vechi, care adecvată cerințelor lozincii moderne ar suna ” PD-L și USL, aceeași mizerie!” Zis și făcut: am ales o imagine ilustrativă, reprezentând un superb closet mânjit de căcat ( aici, s-ar putea lamenta unii, aș fi putut folosi un termen mai blând, ”rahat”, dar eu consider că prin asta aș denatura mesajul!), i-am atașat textul pe cât de bine m-am priceput eu și i-am dat drumu’ pe Facebook, gândindu-mă că, pe de o parte, este singurul mod în care pot protesta tocmai din Italia și, pe de altă parte, că pe rețeaua de socializare este puțin probabil să întâlnesc vreun jandarm dispus să mă blagoslovească. Aș, de unde, a apărut imediat unu’ să-mi reproșeze că ”asta e lozincă pedelistă”… Adică de ce ”pedelistă”, ăștia se bagă singuri în căcat? ”Nu, dom’le, da’ afirmând că PD-L=USL=mizerie induci ideea că nu există alternativă și, implicit, schimbarea guvernului este inutilă” Păi eu chiar asta am vrut să spun!

A nu pune semnul egalității între Putere și Opoziție înseamnă a închide ochii, a accepta tacit faptul că, mai presus de acuzații și înjurături reciproce în fața camerelor de luat vederi, între politicienii respectivi există – nu de azi! – puternice raporturi de afaceri din care singurul păgubit este statul. A refuza evidența echivalenței e ca și când ne-am preface că nu știm că raportul de forțe se măsoară exclusiv în dosare despre potlogăriile fiecărui politician, pe sistemul ”dacă mă dai în gât cu treaba aia, te dau și eu cu cealaltă”. Înseamnă, până la urmă, a accepta că vom fi nevoiți, din nou, să mergem la urne ca să alegem ”răul cel mic”, după care acesta, prin îmbuibare din bani publici, se va transforma în ”rău mare” și vom fi din nou chemați să-l înlocuim cu fostul ”rău mare”, devenit între timp mai mic… Înseamnă să fim de acord cu o normalitate în care marii corupți au abonament la NUP, jegul pușcăriilor fiind rezervat exclusiv șomerului care a îndrăznit să fure o pâine pentru copii. Înseamnă să le fim complici!
Păi, domnilor, hotărâți-vă o dată: vreți o revoluție sau un fake?!

Aspiranții din umbră

(ORA ROMÂNIEI nr.34/19 ianuarie 2012)

Protestele vehemente din ultimele zile, desfășurate atât în București cât și în alte 17 principale localități din țară și culminate cu actele de violență extremă la care s-au dedat ambele tabere – protestatari și jandarmi – au văzut contrapuse o masă considerabilă de cetățeni afectați în mod drastic de efectele politicilor de austeritate și exasperați de lipsa de perspective oferită de guvernanți, o putere din ce în ce mai autoritară și incapabilă de a găsi punți de comunicare și o opoziție moale, a cărei unică soluție este accederea la putere cu orice preț.

Deși începută sub semnul solidarității cu fondatorul SMURD, doctorul Raed Arafat, mișcarea s-a transformat foarte repede în protest, principalul chemat în cauză fiind președintele Băsescu, cel ce a declanșat demisia lui Arafat, acuzat de grave devieri autocratice și de scăderea drastică a nivelului de trai al populației. Într-un fel, chiar dacă este evident un anumit joc de culise, vorbim despre o reeditare a momentului ’89, principalii factori determinanți ai ieșirii în stradă find mai ales foamea și sentimentul de incertitudine a zilei de mâine. Nu voi sta, însă, să disec un gest perfect îndreptățit – și, mai ales, profund democratic! – al românilor, singurul meu regret fiind conul de umbră rămas în urma degenerării protestului în violență gratuită. Ceea ce mi-a atras atenția, însă, este al treilea element implicat în conflict, și anume participarea de pe margine: grobiane, frecându-și mâinile cu satisfacție morbidă, televiziunile alarmiste și onor membrii unei opoziții impotente au avut rolul de chibiți scuipători de coji de semințe și incitatori, dorul de rating și de răsturnare cu orice preț al pozițiilor de forță fiind singura lor revendicare. Am urmărit cu stupoare cum, în mod mirat-persuasiv, o moderatoare TV se întreba ” Dar ce se întâmplă cu restul populației, nu-s puțini doar o mie de manifestanți?”. Și cum un copreședinte al opoziției, deși nega orice legătură cu organizarea evenimentelor, sugera continuarea acestora exact în momentele în care ciocnirile cu forțele de ordine erau în toi.
Din punctul meu de vedere, protestul este, alături de vot, una dintre puținele arme democratice pe care cetățeanul le are la îndemână în condiții extreme, acesta trebuind totuși să se desfășoare fără a degenera în manifestări violente. Din păcate, se pare că întotdeauna, de pe urma unui astfel de demers popular, vor exista șacali gata să profite, participanți de pe margine care să toarne gaz peste foc în speranța căpătuirii pe spinările tăbăcite de jandarmi ale oamenilor ajunși în pragul disperării. Și nu este exclus ca în acest an tumultos bântuit de spectrul crizei și frământat de viitoarele alegeri parlamentare din România, inclusiv în diaspora să-și facă apariția diverși ”salvatori ai neamului” dubioși, care abia așteaptă frecându-și mâinile cu satisfacție, pe margine, un moment prielnic pentru a scoate capul.

ILIESCU ASASIN – Măcar cu atâta suntem datori!

Eu am fost unul dintre cei care au participat la Revoluție. N-am făcut mari acte de eroism, fiindcă în Târgu Jiul meu natal căderea regimului comunist s-a făcut oarecum soft, fără focuri de armâ și vărsare de sânge. Pur și simplu, pe la miezul zilei de 22 decembrie 1989, am intrat în sediul fostului Comitet Județean, am vandalizat (ei, da, și acum mai simt satisfacția și ura cu care am făcut-o!) portretele gunoaielor de Ceaușești și am vorbit oamenilor din fața clădirii. Nu știu ce le-am spus, momentul fiind prea mare și prea încărcat de emoții, însă țin minte că eram pe aceeași lungime de undă, rezonam… Nu am plecat de acolo decât a doua zi după Crăciun, când era deja clar că învinsesem. Pentru mine a fost o Revoluție. Și pentru morți A FOST O REVOLUȚIE! Pentru Iliescu nu. Pentru el a fost doar o punere în scenă menită să-l catapulteze la putere cu orice preț… Și ce preț!!!

Au trecut 22 de ani în care am aflat cu siguranță un singur lucru: că au murit oameni. Teroriștii, libienii, ”securiștii fanatici loiali dictatorului” s-au evaporat ca prin minune, nu există dovezi și nici vinovați. Doar uitarea, fiindcă ăsta este singurul lucru care ni se sugerează cu insistență: uitați, gata, s-a terminat! EU NU VREAU SĂ UIT! ȘI VREAU CA EI SĂ ȘTIE ASTA, CĂ NU VOM UITA! Măcar cu atâta suntem datori…
În micimea noastră de muritori de rând, să le arătăm că, deși au reușit să-și șteargă orice urmă, noi știm adevărul: intrați pe Google și căutați ”ILIESCU ASASIN”. Tastați aceste cuvinte de cât mai multe ori, cu furie, până când motorul de căutare va ”învăța” formula și va începe să o sugereze. Și dați mai departe, prin orice mijloc, acest anunț. MĂCAR CU ATÂTA SUNTEM DATORI

Două gânduri

(ORA ROMÂNIEI nr.33/ 15 decembrie 2011)

Am participat, în ultimele două săptămâni, la o serie de evenimente și întruniri ale comunității dedicate atât celebrării zilei naționale cât și începutului perioadei de sărbători de sfârșit de an, manifestări animate de bucurie, generozitate și – în mod special – de unitate.

Am avut ocazia să văd pentru câteva clipe o comunitate ideală, unde moldoveni, olteni, ardeleni, asociații mai mari sau mai mici, biserici și politicieni din mai toate partidele au reușit să-și canalizeze forțele într-un singur scop, mai presus de toate. Și le-a reușit! Prin prisma românismului, sfârșitul anului a reprezentat un unic moment în care s-a reușit într-adevăr crearea imaginii unei comunități românești unite, care-și cunoaște foarte bine nevoile, datoriile și calea de urmat. Interese și năzuințe meschine au dispărut ca prin minune, lăsând loc lucrurilor care contează cu adevărat: s-a redescoperit sensul cuvântului ”noi”, s-a reinventat comunitatea în toate coordonatele ei, s-a simțit și s-a trăit românește… Nu știu dacă această inedită, îmbucurătoare turnură va fi consemnată doar la capitolul momentelor efemere destinate a fi repede uitate sau, dimpotrivă, va reprezenta o revelație, devenind o răscruce și în același timp un punct de plecare, acest lucru depinzând în mare măsură de noi toți. Un singur lucru este sigur: urmează o perioadă dificilă, în care efectele crizei ar putea fi ingredientul exploziv adăugat cazanului multietnic și cultural numit Europa și, mai ales în condițiile în care nu se găsește pe teritoriul național, doar o comunitate puternică și bine legată va avea toate atuurile pentru a înfrunta valul.
În prag de sfârșit de an, vă urez să redevenim, așa cum am fost dintotdeauna, frați români. La mulți ani!

Care sunt așteptările noastre?

(ORA ROMÂNIEI nr.30 din 03 nov. 2011)

Cu pași grăbiți, sub apăsarea spectrului crizei și a incertitudinii zilei de mâine, am intrat pe ultima linie dreaptă spre alegerile legislative și administrative din noiembrie 2012, unde și noi, cei peste un milion de români din Italia, vom fi chemați să ne alegem reprezentanții. Dar, oare, care vor fi criteriile pe baza cărora vom lua decizia finală?

Politicienii dâmbovițeni, atât cei de la putere cât și cei din opoziție, nu au reușit până acum – în opinia mea – decât o scălâmbăială tristă, întrecându-se care mai de care în a arăta cu degetul spre neputința și hibele celuilalt și evitând cu dibăcie orice propunere sau acțiune menită să readucă România pe un făgaș economic sănătos. De fapt, pare că toate energiile au fost canalizate spre un singur țel comun: Puterea. Unii, printre promisiuni fără acoperire, lupte interne pentru șefie sau acțiuni sinucigașe de suspendare a președintelui, încearcă cu disperare să ajungă la osul cu care s-au obișnuit de douăzeci de ani încoace, ceilalți, amenințând cu DNAul și cu condamnări pentru furăciuni mai vechi, nu vor în nici un chip să-i dea drumul.
Începând cu manifestațiile organizate pentru omagierea zilei naționale, prezența oamenilor politici de la București în rândurile comunității noastre din peninsulă se va face din ce în ce mai simțită și vom avea din nou – a câta oară oare? – parte de o ploaie de promisiuni, de fotografii și îmbrățișări, de propuneri care de care mai tentante și mai roze… Este, însă, aceasta ceea ce ne dorim? Vor fi suficiente câteva spectacole cu-mbulzeală gratuită, două aluzii înveninate la adresa opozanților și un zâmbet larg și plin de promisiuni pentru a ne convinge?
Viața departe de țară, în vâltoarea unei democrații autentice, aduce cu sine și schimbarea mentalității, lărgirea orizonturilor și diversificarea punctelor de vedere. Eu cred că, de această dată, românii din diaspora nu vor mai accepta să joace rolul unei mase de manevră, votul lor nemaifiind condiționat de telenovelele încropite pe malurile Dâmboviței. Vom avea – cu siguranță! – pretenția de a fi protagoniști cu drept deplin, cerând în schimb soluții reale care să ne garanteze viitorul atât acasă cât și aici.

Nu iese fum, fără foc…

(ORA ROMÂNIEI nr.31/17 nov.2011)

Au sărit cu toții ca arși, de la mic la mare – imediat, de această dată, și nu cu întârziere precum au făcut-o în cazul emisiunii “On va s’gener” difuzată la începutul lui octombrie pe canalul francez Europe 1! – membrii comunității, reprezentanții asociațiilor și politicienii diasporeni, să înfiereze cu demnă mânie proletară cântecelul cu iz xenofob prezentat de Radio 105 cât și anunțata lansare a CD ului ” Faccio bordello”. Într-adevăr, cu un text miop, de manea ce nu solicită decât jumătate de neuron, noua găselniță muzicală are toate atributele pentru a fi desemnată cu brio drept incitare la ură rasială împotriva românilor.

Stau și mă întreb, totuși, dacă vina acestei apariții aparține integral producătorului și emitentului radiofonic? Este toată această răbufnire de intoleranță doar o mizerie aruncată cu reavoință, o fantasmă a unui frustrat? Sau, cum câteodată se întâmplă, reflectă o atitudine, o stare de spirit? Fiindcă dacă este așa, problema este mult mai gravă și doar protestele sau denunțul în fața legii nu au puterea de a o rezolva! Poate, în acest caz, culpa ar trebui asumată într-o măsură mai largă, atât de către cei ce au promovat blasfemia cât și de către comunitatea românească, aici referindu-mă, pe de o parte, la minoritatea de conaționali care au venit în Italia cu intenții neortodoxe, dar și la politicienii români care și-au făcut obicei din a-și aduce aminte de noi doar din alegeri în alegeri, reușind astfel să inducă o conduită incoerentă, la lumea asociaționismului românesc destul de puțin permeabilă și rareori capabilă să propună și să inițieze proiecte viabile în domeniul educației civice – în ultimă instanță – la noi toți cei care, cu un zâmbet amar în colțul gurii, tolerăm muți mojiciile unora care se comportă într-o țară străină ca pe propria tarla, dându-și frâu manelelor la maxim, scuipând cu dezinvoltură coji de semințe, cerșind sau comițând delicte mai mari sau mai mici. Nu ar fi timpul, oare, ca odată cu justele noastre proteste să abordăm și aspectul responsabilității?
Criza economică actuală ce amenință să îngenuncheze Europa are, din punctul meu de vedere, și o coordonată socială, unul dintre aspectele sale constând în înmulțirea și exacerbarea tendințelor de xenofobie, de intoleranță, dialogul deschis și responsabil fiind singura cale de rezolvare a acestor tensiuni. Din acest punct de vedere, comunitatea noastră din Italia va trebui să găsească forța și determinarea pentru ca, împreună cu gazdele noastre, să depășim aceste vicisitudini și să ne reconfirmăm calitatea de cetățeni europeni.

Dreptul de a cere demnitate

( ORA ROMÂNIEI nr.29/ 20 octombrie 2011)

Cerşetori, violatori, mâncători de lebede sau – mai nou – de pescăruşi sau şobolani. Hoţi, criminali sau şmenari de cărţi de credit. Acestea-s doar câteva dintre etichetele pe care interesele politice sau goana după rating le-au pus în ultimii ani românilor, titlurile de genul „ Astăzi, in Italia, peste un milion de români şi-au rupt spinarea pe şantiere în schimbul unor salarii sub medie” nefiind vandabile cititorilor şi neaducând nici un vot în plus. Din păcate!

Evident, nu există pădure fără uscături – iar a noastră nu-i printre cele mai verzi! – motivaţiile fiind multiple. Nu pot, totuşi, să nu-mi amintesc o lege de acum vreo şase şapte ani, numită şi „a hoţilor”, prin care cetăţeanului român îi era condiţionată ieşirea din ţară la vamele dinspre vest de „arătarea” a 500 de Euro. Păi, pe vremea aia, un român modest şi muncitor, pentru a avea suma respectivă trebuia să-şi pună casa gaj la bancă! Aşa că, primul efect al legii a fost plecarea imediată a hoţilor şi şmenarilor, că ei aveau de unde da, mai apoi abia învăţând şi românaşul de rând că poţi da şpagă şoferului de la autocar ca să-ţi „împrumute” preţ de-o trecere de vamă banii respectivi… Şi fiindcă tot a venit vorba de lege, nu pot să nu mă-ntreb de ce niciunul dintre parlamentarii care reprezintă diaspora nu a reuşit să găsească, în urma valului de acuze din presa occidentală, o soluţie pentru a salva demnitatea electorului său onest?!
Eu cred că, pentru a tutela interesele majorităţii, este abordabilă chiar şi restrângerea drepturilor minorităţii. De ce să fim noi, cei mulţi, priviţi cu neîncredere pentru faptele unui nebun? De ce să mă ruşinez eu auzind ţiganca care cerşeşte la colţ cum repetă placa „ La România non ce lavoro, non ce mangiare”?!
Probabil o lege care să restrângă dreptul la liberă circulaţie persoanelor de naţionalitate română care au fost găsite vinovate, în afara ţării, de delicte precum cerşetorie, furt, proxenetism, prostituţie, viol ş.a.m.d. ar fi binevenită pentru a detensiona puţin situaţia actuală. Bineînţeles, complementar, ar fi de dorit ca la ieşirea din ţară să fie distribuit gratuit şi un mic manual de educaţie civică, că sunt mulţi cei cărora le lipseşte şi aceştia vor fi primii a cădea în ispită!

Politically correct

De când cu toată dandanaua asta cu DEXul, am hotărât să renunţ la cuvântul “ţigan”, considerat peiorativ, mulţumindu-mă cu faptul că (încă) nu mi s-a impus să îi numesc “romi” (sau “rromi”, în fine!) şi, răsfoind dicţionarul, am găsit sinonimul “faraon” pe care l-am adoptat. Asta nu din răutate, ci doar fiindcă nu-mi sună bine “rom” decât dacă-i vorba de Pampero (ca să nu mai vorbim de varianta cu dublu r!) Deci, azi pe la prânz, urcând în autobuz şi zărind-o, mi-am spus imediat în gând “Uite o faraoană…” N-am apucat să-mi termin ideea că mi-a venit un damf să mă dea cu roatele-n sus: abia atunci am observat că toţi ceilalţi călători îşi puseseră nasurile la adăpost – care-n batistă, care în gulerul cămăşii. Cu o stăpânire de sine şi o eleganţă care au reuşit să mă uimească, am făcut şi eu acelaşi lucru, reuşind să respir cu economie până la următoarea staţie. Libertateeee!!! Am tras aer curat în piept şi am năvălit în primul bar, comandând o cafea doar pentru a putea merge la baie să borăsc pe săturate. Apoi, mi-am luat un alt bilet, că ăla vechi expirase, şi am aşteptat următorul autobuz rugându-mă… Ceea ce este politically correct!

Meteahna naţională

(ORA ROMÂNIEI nr.27/ 15 septembrie 2011)

Ce n-aş da să fi fost – noi, românii – un pic islandezi…! Ştiţi, islandezii sunt poporul ăla micuţ care trăieşte pe-o insulă din Atlanticul de Nord şi care au avut curajul să spună prin referendum că nu sunt de acord să plătească din propriul buzunar afacerile păguboase ale câtorva bănci hrăpăreţe şi cheltuielile dezmăţate ale unor politicieni inconştienţi. Ba mai mult, ieşind în stradă au determinat căderea guvernului, alegeri anticipate şi – incredibil! – modificarea Constituţiei prin aport popular. Ăştia da oameni hotărâţi să-şi schimbe soarta! D’aia ziceam, bine-ar fi fost să fi avut un pic de sânge islandez în vene!
„Cum, ar putea întreba un Michiduţă, tocmai tu care te dai mare patriot, de n-au loc ciutacii să le fie ruşine că s-au născut în România?”

Păi da, căci mândria mea de a fi român eu mi-o asum întreagă, cu tot cu metehne, una dintre acestea, nepotrivit de mare, fiind delăsarea. Din vremuri încă, din pricina acestei bube, am ales să aducem Domn de cine-ştie-unde să ne hotărască soarta, pe-ai noştri – prea puţini – ridicaţi lăsându-i să fie maziliţi de hulpăvia străinilor sau de propriile noastre interese personale iar mai nou, începând de la nefastul 23 august încoace, preferând a ne încredinţa destinul în mâna diverselor şlehte de şmecheraşi perindate la putere înainte şi după Revoluţie. Ne place la nebunie să ne lamentăm de lipsa unui mititel şi a unei beri în plus, de creşterea taxelor consulare, de faptul că lucrăm la negru, cu bani puţini şi umilinţe, fără ca cineva să ne sară-n ajutor, că suntem trataţi drept cerşetori şi trimişi la locurile de categoria II într-o Europă care părea a avea doar vagoane de lux… Daaaa, implacabil ne atrage ideea de a ne plânge de orice, pentru ca apoi să revenim imediat la imobilitate aşteptând ca alţii să decidă şi să ridice glasul în locul nostru! Am ridicat la asemenea artă delăsarea încât însuşi principiul l-am transformat în motiv de a ne împiedica în discuţii spre a ne opri în aşteptarea unui miracol făcut de alţii…

Numărul românilor din Europa care locuiesc în afara ţării de origine este estimat la circa 4 milioane, cifră care le-ar da „dreptul” alegerii a 26 de senatori şi a 63 de deputaţi în Parlamentul României. Evident, matematica electorală nu va permite niciodată o astfel de performanţă fiilor rătăcitori ai României, dar a încerca marea cu degetul înseamnă totuşi mai mult decât a ne plânge de milă, nu credeţi?

PS. Deşi nu are absolut nici o legătură cu subiectul, ţin să-mi anunţ compatrioţii care încă nu au aflat că a te ridica în picioare atunci când este intonat imnul naţional al ţării de origine sau al celei gazdă constituie o dovadă de bună creştere şi respect!

Un dezavantaj enorm

(ORA ROMÂNIEI nr.26/ 01 septembrie 2011)

Abia încheiate vacanţele, sub spectrul sumbru al incertitudinilor economice din zona Euro, pentru comunitatea românească din diaspora începe o perioadă care se anunţă extrem de încărcată şi animată din punct de vedere politic: anul preelectoral.
Spre deosebire de ultimul scrutin la care am participat şi la care – spun gurile rele! – votul nostru a fost decisiv, de data aceasta unicul nostru atribut va fi acela de a ne alege, pentru viitorii patru ani, reprezentanţii în parlamentul de la Bucureşti. Adică acele persoane care, fiind la curent cu toate problemele cu care se confruntă comunitatea de aici, s-ar implica în găsirea şi elaborarea unor soluţii pe care să le înainteze legislativului. Iată de ce, din ce în ce mai multe voci pretind lansarea candidaturilor unor personaje politice din diaspora, care trăiesc aici şi au legături nemijlocite cu toate aspectele cotidiene ale vieţii departe de ţară.

Acest lucru ar fi lesne de realizat în cazul în care principalele partide româneşti, a căror mare majoritate au filiale în Italia, ar rezista presiunilor interne şi s-ar decide să propună candidatura unui politician român din diaspora. Cum însă probabilitatea unei astfel de decizii este extrem de redusă, recentele conflicte „teritoriale” din PDL Diaspora cât şi repetatele tentative ale deputatului PSD Rizea de curtare a comunităţii fiind o destul de clară dovadă, ar rămâne, ca alternativă, candidatura unui „independent” susţinut eventual de către asociaţiile româneşti şi – de ce nu!? – de de cele câteva mici partide ale românilor înregistrate în Italia. Doar că, în acest caz, legea electorală românească prevede validarea candidaturii doar dacă există o listă de cel puţin 2000 respectiv 4000 de susţinători înscrişi pe listele electorale permanente arondate colegiului pentru care se depune candidatura. Aici e hiba: în timp ce în România simpla înregistrare la Evidenţa Populaţiei duce implicit la înscrierea pe lista electorală permanentă, majoritatea covârşitoare a românilor din diaspora votează pe listele adiţionale, doar dobândirea paşaportului de cetăţean român cu domiciliul în străinătate sau o cerere adresată şi procesată de către Autoritatea Electorală Permanentă cu cel mult 45 de zile înaintea scrutinului garantând înscrierea pe lista permanentă.
În concluzie, probabilitatea ca un „stranier” pursânge să acceadă în Parlamentul de la Bucureşti este foarte redusă, acest lucru constituind un mare dezavantaj pentru comunităţile româneşti din străinătate şi, în acelaşi timp, o reală fisură în relaţia dintre statul român şi cetăţenii săi aflaţi în afara hotarelor.